Arthur Schopenhauer

Opera capitală a lui Schopenhauer — lumea ca reprezentare a subiectului și, dincolo de fenomen, voința oarbă care ne mișcă pe toți. Pesimism metafizic și luciditate eliberatoare.

Eristica drept anatomie a manipulării retorice — 38 de stratageme prin care un om poate câștiga o dispută fără a avea dreptate.

Premiul Academiei norvegiene din 1839. Schopenhauer demontează iluzia voinței libere — nu prin negație, ci prin disecție: voința există, dar caracterul o determină.

Teza de doctorat și anexa naturalistă: cele patru rădăcini ale rațiunii suficiente, urmate de demonstrația că voința este forța primă a lumii fizice.

Manualul lui Schopenhauer pentru o viață suportabilă: nu fericirea, ci absența suferinței devine criteriul. Aforisme adunate din experiență, din lecturi antice și din pesimismul lucid al filozofului — un cod practic pentru cei care au înțeles că lumea nu se va îmbunătăți.

Suplimentele scrise un sfert de secol după volumul I — Schopenhauer revine asupra propriului sistem cu maturitatea celui care l-a trăit. Comentarii, extensii, polemici cu Kant, pasaje despre moarte, despre intelect și voință, despre arta de a citi. Aici filosoful își rescrie metafizica din interior.

Înainte de a fi pesimist, Schopenhauer a fost teoretician al percepției. Aici lucrează fiziologia ochiului ca prelungire a metafizicii reprezentării.

Schopenhauer la maturitate: aforisme, eseuri, marginalia. Cartea care i-a adus, târziu, recunoașterea — pentru că aici filosoful devine moralist.

Compasiunea ca singur fundament real al moralei — împotriva lui Kant. O critică sistematică a imperativului categoric și o etică așezată pe simțirea celuilalt.

Eseuri târzii: filosofia ca disciplină a observației și a curajului de a nu sistematiza prea repede.