Lumea ca voință și reprezentare

Câte lucruri nu sunt considerate imposibile înainte de a fi făcute?

Viața este scurtă, iar adevărul bate departe și trăiește mult: să spunem deci adevărul.

Cine ia în serios și studiază cu sârg o problemă care nu aduce vreun folos material nu trebuie să se bizuie pe interesul contemporanilor.

Problema în sine trebuie studiată și pentru ea însăși.

Adevărul nu este o prostituată care se aruncă la gâtul celor care n-o doresc; el este, dimpotrivă, o femeie frumoasă și atât de distanță, încât nici cel care-i jertfește totul nu poate fi sigur de favorurile ei.

Ne facem treaba de dragul ei înseși și pentru noi.

O perioadă din viața unui om constituie, din punct de vedere intelectual, completarea celeilalte;

Gluma, mai cu seamă dacă este plictisitoare, n-are să fie pe placul celui care a gustat seriozitatea.

Ceea ce este adevărat și autentic și-ar câștiga mai ușor loc în lume cu condiția ca aceia care nu sunt capabili să creeze asemenea lucruri să nu fi făcut legământ să le înăbușe.

Dacă unul care a alergat toată ziua ajunge în faptul serii, e de-ajuns.

Este mult mai ușor să dovedim greșelile și erorile din opera unui mare spirit decât să oferim o expunere clară și completă despre valoarea acestuia. Căci greșelile sunt ceva particular și finit, ce poate fi cuprins complet dintr-o singură privire. În schimb, pecetea pusă de geniu pe operele lui constă tocmai în faptul că excelența lor e insondabilă și inepuizabilă; de aceea, ele devin dascălii care nu îmbătrânesc secole de-a rândul.

Experiența, fie externă, fie internă, constituie negreșit principala sursă a oricărei cunoașteri.

Cu cât înțelegem mai bine o chestiune, cu atât suntem mai hotărâți să o exprimăm într-un singur mod.

Lumea exterioară, situată în spațiu și timp, este o simplă reprezentare a subiectului care o cunoaște.

Faptul demonstrat riguros de Kant, cum că o parte a cunoștințelor ne sunt date a priori în conștiință, nu îngăduie o altă explicație decât aceea că ele constituie formele intelectului nostru; iar aceasta nu este atât o explicație, cât expresia clară a faptului respectiv. Căci a priori nu înseamnă altceva decât “a nu dobândi pe calea experienței, așadar a nu veni în noi din afară

Discipolii oricărui gânditor, lipsiți de o concepție proprie, devin oglinzi ce amplifică erorile acestuia.

Câtă vreme în natură fiecare lucru rezultă dintr-o cauză, orice real este și necesar, dar și aceasta numai în măsura în care el este în acest moment și în acest loc;

Posibilitatea și imposibilitatea există numai pentru reflecție, pentru cunoașterea rațională abstractă, nu pentru cea intuitivă, deși formele pure ale acesteia sunt cele care îi pun la îndemână rațiunii determinați posibilității și a imposibilității.

Posibilitatea există doar în domeniul reflecției și pentru rațiune, pe când realul există în domeniul intuiției și pentru intelect, iar necesarul pentru amândouă.

Orice lucru real este și necesar în același timp, iar în lumea reală nu există nicio deosebire între realitate și necesitate.

Realitatea este concluzia unui silogism al cărui premise sunt furnizate de posibilitate.

Timpul este intermediarul dintre posibilitate și realitate.

Obiectele sunt mai întâi obiecte ale intuiției, nu ale gândirii, și (că) orice cunoaștere a obiectelor este inițial și în sine intuiție;

Gândirea — care intervine doar la om, iar nu la animale — este o simplă abstracțiune provenită din intuiție; ea nu ne oferă o cunoaștere fundamental nouă și nu stabilește mai întâi obiecte inexistente anterior, ci modifică pur și simplu forma cunoașterii dobândite deja cu ajutorul intuiției, abstractizând-o în concepte prin care se pierde caracterul intuitiv; în schimb, devine posibilă combinarea acestora, ceea ce lărgește enorm sfera aplicabilității lor. Pe de altă parte, materialul gândirii noastre nu este altul decât înseși intuițiile noastre, iar nu ceva care, nefiind conținutul intuiției, să se adauge abia prin intermediul gândirii; de aceea, întregul material care apare în gândirea noastră trebuie să poată fi dovedit în intuiția noastră; altminteri, am avea o gândire goală. Deși acest material este prelucrat și reorganizat în fel și chip de gândire, totuși trebuie ca el să poată fi restabilit pe baza intuiției, iar gândirea să poată fi redusă la el.

Anaxagora a opus lucrurile inteligibile celor aparente.

Gramatica și logica se află în aceeași relație ca și haina față de trup.

Nu trebuie să căutăm totuși formele gândirii de-a dreptul și numaidecât în cuvinte, și nici în părțile de vorbire, deoarece aceeași judecată poate fi exprimată în limbi diferite, ba chiar și-n aceeași limbă, prin cuvinte diferite, și chiar prin părți de vorbire diferite, deși ideea rămâne aceeași, ca și forma ei, de altfel; pentru că ideea n-ar putea fi aceeași dacă forma gândirii înseși ar fi diferită.

Gramatica explică doar veșmântul formelor de gândire.

Cunoașterea abstractă se raportează la cea intuitivă precum umbra la obiectele reale, a căror mare diversitate o redă printr-un singur contur, ce le cuprinde pe toate.

Nu fiți ca și femeile, ce, veșnic, Se-ntorc la vorba lor de mai-nainte, Chiar după ceasuri multe de dojană, Cu rațiune!

Căutăm, în măsura posibilităților, să subordonăm orice adevăr pe care-l cunoaștem unuia mai general, acest fapt n-are să însemne altceva decât tocmai goana după necondiționatul pe care-l presupunem. În realitate însă, căutând astfel, nu facem decât să aplicăm și să utilizăm oportun rațiunea — acea facultate a cunoașterii abstracte și generale, facultate ce diferențiază omul cumpănit, reflexiv și înzestrat cu limbaj, de animal, care este sclavul prezentului — în vederea simplificării cunoașterii printr-o privite de ansamblu.

Orice prezent înseamnă sfârșitul trecutului.

Unui lucru simplu nu i se opune unul compus, ci întins, care este alcătuit din părți și e divizibil. De fapt însă, aici se admite tăcut că părțile au existat înaintea întregului ce a luat naștere în urma faptului că ele au fost adunate la un loc; căci acesta este sensul cuvântului “compus

Pentru a fi suficientă, o cauză trebuie să conțină suma totală a condițiilor din care rezultă starea care urmează, adică efectul.

Nu e posibil ca un lucru nelimitat să constituie un întreg.

Aristotel ne învață că un infinit nu poate fi dat niciodată actu, adică în realitate, ci numai potenția [conform posibilității].

Lumea, așa cum o cunoaștem, trebuie să existe numai în reprezentarea subiectului.

Iluzia unei absolute libertăți a individului în acțiunile lui proprii este cât se poate de vie la nivelul convingerii celui mai primitiv om, care n-a meditat niciodată;

Teama a creat cei dintâi zei din lume.

A acționa rațional și a acționa în spiritul virtuții, nobleței și sfințeniei înseamnă unul și același lucru; iar a acționa din egoism, răutate și viciu înseamnă a acționa irațional.

Așa cum răutatea coexistă foarte bine cu rațiunea, și de fapt ea devine cu adevărat îngrozitoare abia în această combinație, tot astfel, în schimb, generozitatea se găsește uneori asociată cu lipsa de rațiune.

A-i reproșa lui Machiavelli imoralitatea scrierii sale este la fel de nimerit ca a-i reproșa profesorului de scrimă că nu și-a deschis cursul cu o prelegere morală îndreptată împotriva crimei și loviturii mortale.

Rațiunea se poate combina foarte bine și cu absența inteligenței.

Rațiunea ne înșală, dar conștiința morală nu ne înșală niciodată… este imposibil să explicăm drept consecință a naturii noastre principiul imediat al conștiinței morale, care este independent de rațiune… Sentimentele mele firești au pledat pentru interesul comun, iar rațiunea mea a raportat totul la mine… Degeaba ne străduim să fundamentăm virtutea doar pe rațiune - ce bază solidă îi putem da?

În chestiunile dificile ale moralei precum aceasta m-am găsit mereu în situația de a le rezolva în conformitate cu ceea ce dictează conștiința mea morală, mai curând decât în lumina rațiunii mele.

În conceptul de datorie se are mereu în vedere, în mod esențial, fie o pedeapsă amenințătoare, fie o recompensă promisă.

Orice virtute practicată cumva în vederea unei răsplăți are la bază un egoism prudent, metodic și prevăzător.

Ceea ce nu vrei să ți se facă să nu faci altuia.

Nu fapta, ci plăcerea de a face, dragostea ce stă la baza faptei și fără de care aceasta rămâne literă moartă, constituie meritul virtuții.

Dacă putem învăța de la cineva virtutea, răspunsul trebuie să fie negativ.

Orice virtute autentică, după ce și-a atins nivelul ei maxim, conduce în final la o totală renunțare, unde-și găsește sfârșitul orice dorință; în schimb, fericirea este o dorință satisfăcută; așadar, cele două sunt fundamental incompatibile.

Eu numesc facultate de judecare, și anume capacitatea de a transpune cunoașterea intuitivă în cea abstractă și de a o aplica pe aceasta din urmă, la rându-i, în mod corect, asupra celei dintâi.

Temeiurile explicative nu pot fi transferate dintr-un domeniu al naturii în altul, ci ele ne lasă fără nici un sprijin de îndată ce intrăm într-un domeniu nou, iar în locul lor apar noi legi fundamentale, pe care nu mai sperăm să le explicăm pe baza celor aplicabile în domeniul precedent.

Lasă-n urma ta copilăria, prietene, trezește-te!

Lumea este reprezentarea mea — acesta este un adevăr valabil pentru orice vietate cunoscătoare, deși omul îl poate conștientiza, reflectându-ul în mod abstract: și chiar așa face; astfel a apărut la el chibzuința filozofică.

Cel ce cunoaște totul și nu este cunoscut de nimeni este subiectul. Prin urmare, el este purtătorul lumii, condiția generală, permanent presupusă, a oricărui fenomen, a oricărui obiect; căci numai pentru subiect este tot ce există. Fiecare se descoperă pe sine în calitate de subiect, totuși doar în măsura în care cunoaște, nu și în măsura în care este obiect al cunoașterii.

Așa cum odată cu apariția soarelui se ivește lumea vizibilă, tot astfel, prin unica sa funcțiune simplă, intelectul transformă dintr-odată în intuiție simțirea apatică și lipsită de orice semnificații. Ceea ce simt ochiul, urechea și mâna nu este intuiție; sunt doar informații. Abia când intelectul trece de la efect la cauză apare lumea, întinsă în spațiu ca intuiție, variată în privința formei, persistentă în timp din aspectul materiei, deoarece intelectul reunește spațiul și timpul sub aspectul materiei, adică acțiune eficientă. Această lume există ca reprezentare numai prin și pentru intelect.

Intuiția în genere, în al cărei domeniu rezidă orice experiență, include deja cunoașterea cauzalității, care există, așadar, complet a priori din punctul de vedere al experienței și este presupusă de aceasta drept condiție, fără a o presupune.

We are such stuff As dreams are made of, and our little life Is rounded with a sleep.

Viața și visele sunt filele uneia și aceeași cărți. Lectura ei coerentă înseamnă viața reală. Dar de fiecare dată, după ce s-a-ncheiat ora (ziua) destinată citirii și a venit vremea repausului, adesea mai răsfoim plictisiți câte-o carte, deschizând-o la o pagină sau alta, în dezordine și incoerent; de multe ori este vorba despre o pagină deja citită sau una încă necunoscută, dar e-ntotdeauna din aceeași carte. E-adevărat, o filă citită separat n-are nici o legătură cu lectura integrală și consecventă, însă astfel ea nu este cu mult mai prejos decât aceasta dacă ne gândim că, în ansamblul ei, și o lectură consecventă începe și se termină tot pe nepregătite și, prin urmare, poate fi privită doar ca o singură pagină mai mare.

Fiecare forță și lege a naturii, indiferent de situația în care se manifestă, trebuie să fie cunoscute mai întâi în mod nemijlocit și sesizate intuitiv de intelect, înainte de a putea fi conștientizare reflexiv, in abstracto, de rațiune.

atât marile descoperiri menționate, cât și intuiția și orice manifestare a intelectului constituie o înțelegere nemijlocită și, ca atare, sunt opera momentului, o remarcă spirituală, o idee neașteptată, iar nu rezultatul unor lungi polisilogisme in abstracto; în schimb, acestea din urmă îi slujesc rațiunii la fixarea cunoștințelor intelectuale imediate, pe care le expun sub forma abstracțiunilor, adică le clarifică, punându-se în situația de a le tălmăci și de a le explica pentru alții.

Înțelegem tot mai mult că niciodată ceva chimic nu poate fi redus la ceva mecanic și nici ceva organic la ceva chimic sau electric.

Nu există niciun obiect fără subiect. Astrele și planetele fără ochiul care să le vadă și intelectul care să le cunoască se lasă descrise doar în cuvinte, însă aceasta din urma constituie un nonsens pentru reprezentare. Pe de altă parte, legea cauzalității, precum și cercetarea naturii — investigație călăuzită de această lege — ne conduc în mod necesar spre ipoteza sigură că, în decursul timpului, orice stare superior organizată a materiei a fost succesoarea uneia mai brute: animalele au existat înainte oamenilor, peștii înaintea animalelor terestre, plantele și mai devreme decât acestea, anorganicul înainte oricărei ființe organice; în consecință, masa originară a trebuit să parcurgă o lungă serie de schimbări, înainte ca primul ochi să se poată deschide. Și totuși, existența acelei lumi rămâne mereu dependentă de acest prim ochi care s-a deschis, chiar dacă el a aparținut unei insecte; lumea depinde de aceasta ca de un mijlocitor necesar al cunoașterii, singura pentru care și în care ea există și în absența căreia nici nu poate fi măcar concepută, căci lumea este pur și simplu reprezentare, și ca atare are nevoie de subiectul cunoscător, ca purtător al existenței ei; negreșit, însă lunga succesiune temporală — plină de nenumărate schimbări prin care materia s- a ridicat de la o formă la alta până ce a devenit primul animal cunoscător —, toată această perioadă poate fi concepută numai în identitatea unei conștiințe a cărei serie de reprezentări și a cărei formă de cunoaștere este ea însăși și în afară căreia ea își pierde complet orice semnificație și nu înseamnă absolut nimic. Astfel vedem, pe de o parte, că existența întregii lumi este în mod necesar dependentă de prima ființă cunoscătoare, oricât de imperfectă ar fi aceasta; iar pe de altă parte, că într-un mod la fel de necesar acest prim animal cunoscător este complet dependent de un lung lanț de cauze și efecte, premergător lui și în cadrul căruia el însuși apare ca o mică verigă.

Filozofii neautentici se despart de cei autentici prin faptul că la ultimii acea perplexitate își are originea în contemplarea lumii înseși, pe când la cei dintâi doar într-o carte, într-un sistem aflat la îndemână.

Timpul însuși nu este decât rațiunea suficientă a existenței în timp, adică succesiune; spațiul nimic altceva decât principiul rațiunii suficiente în spațiu, așadar poziție; materia nimic altceva decât cauzalitate; conceptul (…) nimic altceva decât raportare la rațiunea suficientă a cunoașterii.

Animalul cunoaște moartea abia când moare; omul se apropie în mod conștient de moarte, în fiecare ceas, iar acest fapt îl pune uneori pe gânduri până și pe cel care nu și-a dat seama că întreaga viață are tocmai caracterul unei permanente distrugeri.

Few men think; yet all will have opinions.

Logica nu poate fi niciodată de vreun folos practic, ci doar de interes teoretic pentru filozofie.

Rațiunea este de natură feminină: ea poate da doar după ce a primit. Numai prin ea însăși n-are decât formele lipsite de conținut ale modului ei de operare.

Ceea ce este mai aproape ne apare clar și este admis ca fiind pozitiv, iar ceea ce se află mai departe pare confuz și este repede considerat doar în sens negativ; astfel, fiecare națiune le numește străine pe toate celelalte…

Rațiunea readuce mereu în fața cunoașterii doar ceea ce este receptat cumva, ea nu lărgește de fapt cunoașterea noastră, ci îi dă numai o altă formă. Și anume face să fie cunoscut în mod abstract și general ceea ce a fost cunoscut intuitiv, in concreto.

Omul natural nimerește de-a dreptul ce caută, fără ocolișurile reflecției. Tot așa nu mă ajută dacă știu să indic in abstracto, după grade și minute, unghiul în care trebuie să mânuiesc briciul, dacă nu-l cunosc intuitiv, adică n- am dexteritate.

Intenția se simte și te indispune.

Orice prefăcătorie este opera reflecției; dar ea nu poate dura pe termen lung și neîntrerupt: <<Fiindcă nimeni nu poate purta mult timp o mască; prefăcătoria se reîntoarce repede la propria natură.

Dogmele referitoare la domeniul etic pot fi aceleași în rațiunea unor întregi națiuni, dar acțiunea poate fi diferită în cazul fiecărui individ;

De sminteală ține și pedanteria. Ea-și are originea în faptul că avem puțină încredere în intelectul nostru și atunci nu lăsăm în seama lui cunoașterea nemijlocită a ceea ce este just într-un caz particular;

Gluma constrânge două obiecte reale foarte diferite să intre într-o singură noțiune.

Legătura dintre sferele conceptuale cele mai generale ale fiecărei științe, altfel spus, cunoașterea principiilor lor supreme este condiția indispensabilă a învățării lor; oricând de departe vrem să ajungem de la acestea la niște principiu particulare, nu sporim temeinicia erudiției, ci amploarea ei.

Intuiția, fie cea pură a priori, pe care se întemeiază matematica, fie cea empirică a posteriori, pe care se bazează toate celelalte științe, este sursa oricărui adevăr și baza oricărei științe. (Excepție face doar logica, întemeiată pe cunoașterea nonintuitivă, dar nemijlocită, pe care rațiunea o are cu privite la legile proprii.)

Pentru un adevăr nu trebuie să căutăm mai întâi o demonstrație, ci o evidență nemijlocită, și numai în măsura în care nu ajungem la aceasta putem face provizoriu o demonstrație.

Dacă, acum, suntem convinși că intuiția este prima sursă a oricărei evidențe și că doar relația directă sau indirectă cu ea constituie adevărul absolut, apoi că drumul cel mai apropiat pentru a ajunge la acesta este mereu cel mai sigur întrucât orice intermediere conceptuală ne expune multor amăgiri —, dacă acum, spuneam, ne întoarcem cu această convingere spre matematică, așa cum a fost stabilită ca știință de Euclid și cum a rămas în ansamblu până-n ziua de astăzi, ne vedem obligați să constatăm că drumul pe care merge ea este ciudat, ba chiar greșit. Noi cerem reducerea oricărei fundamentări logice la una intuitivă; în schimb, ea face mereu eforturi să respingă cu frivolitate evidența ei intuitivă, care îi este specifică și pretutindeni la îndemână, spre a o înlocui cu una logică. Trebuie să constatăm că e ca atunci când cineva și- ar tăia picioarele, pentru a merge în cârje, sau ca atunci când prințul din Triumful sensibilității [de Goethe] fuge din sânul unei frumoase naturi reale, pentru a se bucura de un decor teatral ce imită acel peisaj.

Mai întotdeauna adevărul intră pe ușa din dos, rezultând per accidens [accidental] dintr-o circumstanță secundară oarecare. Adesea, o demonstrație apagogică închide pe rând toate ușile și nu lasă deschisă decât una, pe care noi suntem nevoiți să intrăm tocmai din această cauză.

Întrucât timpul nu are decât o dimensiune, numărarea e singura operație aritmetică la care pot să fie reduse toate celelalte; dar această numărare nu e altceva decât intuiția a priori pe care ne bizuim aici fără nici o ezitare; numai cu ajutorul ei se confirmă până la urmă restul, orice calcul, orice ecuație.

În locul demonstrațiilor care abundă în geometrie, întregul conținut al aritmeticii și al algebrei este o simplă metodă de a reduce numărarea.

Abia când sunt afectate mai multe, sau toate cele cinci simțuri, iar afectările respective trimit la aceeași cauză, posibilitatea aparenței a devenit extrem de redusă, deși există încă;

Prin multiple experiențe — inducția, cu alte cuvinte, cunoașterea cauzei pornind de la efecte, este adusă nu tocmai infinit, dar atât de aproape de evidența matematică, adică de cunoașterea efectului pe baza cauzei, încât posibilitatea erorii este suficient de redusă spre a putea fi finalizată. Totuși ea există; de exemplu, atunci când plecăm de la nenumărate cazuri și conchidem inductiv asupra tuturor cazurilor, de fapt asupra unei cauze necunoscute, de care depind toate.

Chiar dacă în științele experimentale particularul este demonstrat deci pe baza generalului, totuși generalul, la rândul său, își dovedește adevărul doar de la singular și nu este decât un hambar unde se strâng toate proviziile, iar nu un teren roditor de la sine.

Orice eroare este o concluzie asupra cauzei pornind de la efect;

…nu întrebăm de ce 2+2=4; sau de ce egalitatea unghiurilor dintr-un triunghi determină egalitatea laturilor; sau de ce o cauză dată este urmată de efectul ei; sau de ce din adevărul premiselor se vădește adevărul concluziei. Orice explicație care nu se reduce la un asemenea raport a cărui cauză nu poate fi solicitată ulterior se oprește la o presupusă qualitas occulta; însă de acest fel este și orice forță originară a naturii.

Specificul filozofiei constă în faptul că ea nu presupune absolut nimic ca fiind cunoscut, că totul îi este străin și constituie o problemă în egală măsură, nu doar raporturile dintre fenomene, ci si acestea însele, chiar și principiul rațiunii suficiente, la care celelalte științe se mulțumesc să reducă totul; însă ea n-ar avea nimic de câștigat printr-o asemenea reducere câte vreme din punctul de vedere a filozofiei o verigă a seriei este la fel de necunoscută ca și cealaltă; apoi, însuși tipul conexiunii constituie pentru ea o problemă la fel ca elementele pe care le pune în legătură și care rămân, la rândul lor, problematice atât în urma, cât și înaintea înlănțuirii arătate. Căci, după cum am spus, tocmai ceea ce presupune științele, ceea ce le pun la baza explicațiilor lor și stabilesc drept frontiere, tocmai aceasta constituie adevărata problemă a filozofiei, care, prin urmare, începe acolo unde încetează științele. Demonstrațiile nu pot fi fundamentul ei, căci acestea deduc principii necunoscute din cele cunoscute, pe când pentru ea totul este la fel de necunoscut și străin. Nu poate exista un principiu în virtutea căreia lumea să existe, din capul locului, cu toate fenomenele ei; de aceea, o filozofie nu poate fi dedusă pe calea demonstrației ex firmis principiis [din principii ferme], așa cum voia Spinoza. Totodată, filozofia este cea mai generală cunoaștere rațională, ale cărei principii capitale nu pot fi deci consecințele alteia, și mai generale. Principiul contradicției stabilește doar concordanța dintre noțiuni, însă nu oferă și noțiunile respective. Principiul rațiunii suficiente explică legăturile dintre fenomene, nu fenomenele însele; așa se face că nu-și propune să caute o causa efficiens [cauză eficientă] sau o causa finalis [cauză finală] a întregii lumi. Cel puțin filozofia actuală nu caută nicidecum să afle de unde provine lumea și pentru ce există ea, ci numai ce este lumea. Aici, “de ce

Capacitatea filozofiei constă tocmai în cunoașterea unuia în multitudine și a multitudinii în unul, după cum a stabilit Platon.

Concordanța dintre toate laturile și părțile lumii, tocmai fiindcă aparțin unui întreg, trebuie să se regăsească și în copia abstractă a lumii.

Viața e plină de atâtea cazne și tribulații, încât trebuie să le trecem cu vederea corectându-le mental, fie s-o părăsim. Oamenii au priceput că privațiunea și suferința nu provin în mod direct și necesar din faptul de a nu a avea, ci abia din dorința de a avea și din faptul de a nu a avea totuși; că, așadar, această dorință de a avea este condiția necesară prin care abia faptul de a nu avea se transformă în privațiune și provoacă durere.

Nu sărăcia produce suferință, ci pofta.

Oamenii au cunoscut din experiență că numai speranța și pretenția sunt cele de nasc și alimentează dorința;

Orice suferință provine de fapt din disproporția dintre ceea ce cerem și așteptăm, pe de o parte, și ceea ce ni se întâmplă, pe de altă parte; evident însă, această disproporție rezidă numai în cunoaștere și ar putea fi complet eliminată printr-o bună înțelegere a lucrurilor.

Ori de câte ori omul își pierde cumva cumpătul, e doborât de vreo nenorocire sau se înfurie ori este deznădăjduit, el arată tocmai prin această că descoperă lucrurile altfel decât s-a așteptat și, prin urmare, că s-a înșelat, n-a cunoscut lumea și viața, n-a știut cum la fiecare pas natura lipsită de viață zădărnicește din întâmplare voința individului, în vreme ce natura vie îi pune piedici prin scopuri opuse sau chiar din răutate; așadar, ori el nu și-a utilizat rațiunea, pentru a ajunge la o cunoaștere generală a acestei condiții a vieții, ori îi lipsește facultatea de judecare, dacă nu recunoaște totuși în particular ceea ce ști în general, și de aceea este surprins și-și iese din minți. Tot astfel, orice bucurie însuflețită este o eroare, o iluzie, fiindcă împlinirea nici unei dorințe nu ne poate mulțumi le termen lung, dar și pentru că orice posesie și orice fericire ne sunt date cu împrumut doar în mod întâmplător pentru o perioadă nedeterminată și, drept urmare, ne pot fi cerute înapoi în momentul următor. Însă orice durere are la bază dispariția unei asemenea iluzii. Deci ambele își au originea într-un deficit de cunoaștere: de aceea înțeleptului îi rămân străine atât explozia de bucurie, cât și durerea și nici un eveniment nu-u tulbură sufletul imperturbabil.

În puterea noastră stă numai maxima acțiunii, iar nu succesul și nici împrejurările exterioare.

El sălășluiește în noi, nu în infern și nici în stelele de pe cer; Toate acestea le face spiritul care trăiește în noi.

Subiectul cunoașterii, subiectul ce apare ca individ, îi este dat răspunsul enigmei, iar acest cuvânt se cheamă voință.

Voința este cunoașterea a priori a trupului, iar trupul este cunoașterea a posterioare a voinței.

Cunoașterea pe care o am despre voința mea nu poate fi separată de cea a trupului meu. Nu-mi cunosc voința în ansamblu, nici ca unitate, nici în absolută conformitate cu esența ei, ci doar în actele ei singulare, deci în timp, care este forma manifestării trupului meu, ca și a oricărui obiect; de aceea, trupul este condiția cunoașterii voinței mele. Prin urmare, nici nu pot să-mi reprezint această voință fără trupul meu.

În afara voinței și a reprezentării nu cunoaștem și niciunul putem concepe absolut nimic.

Faptele ce i se trec cu vederea copilului (lui Democrit) nu i se iartă bărbatului matur.

În fiecare lucru din natură este ceva al cărui temei nu poate fi indicat niciodată; nu e posibilă nicio explicație și nu poate fi căutată în continuare nici o cauză; este modul lui specific de acțiune, aducă tocmai modul existenței sale, esența sa.

Știu că de nu sunt eu, nici Domnul viață n-are Iar de mă sting îi iau și ultima suflare.

În vreme ce fiecare om poate fi privit ca o manifestare volitivă bine definită și caracterizată, într-o anumită măsură chiar ca o idee în aparte, animalelor le lipsește însă pe de-a-ntregul acest caracter individual, fiindcă doar specia mai are o semnificație proprie, iar urma caracterului respectiv dispare pe măsură ce ele se îndepărtează de om; în tine, plantele n-au absolut nici o altă particularitate individuală, în afara celor ce pot fi explicate în totalitate pe baza influențelor exterioare m, favorabile sau nefavorabile, ale solului și climei, precum și ale altor contingența, iar în natura anorganică dispare până la urmă complet orice individualitate.

Orice forță universală originară a naturii nu este altceva decât obiectivarea voinței pe o treaptă inferioară; numim fiecare dintre aceste trepte o idee eternă în sens platonician. Legea naturală este însă relația dinte idee și forma ei fenomenală. Această formă o constituie timpul, spațiul și cauzalitatea, care au între ele o legătură și o relație necesară și inseparabilă. Datorită timpului și spațiului ideea se multiplică în nenumărate fenomene, dar ordinea conform căreia acestea intră în diversitatea formelor e strict determinată de legea cauzalității; acesta este într-un fel norma punctelor de delimitare dintre fenomenele diverselor idei, normă în funcție de care lor li se distribuie spațiul, timpul și materia.

Forța însăși este manifestarea voinței, iar ca atare nu e subordonată principiului rațiunii suficiente, adică este lipsită de temei. Ea se situează în afara oricărui timp, este omniprezentă și pare să aștepte — mereu nerăbdătoare parcă — apariția circumstanțelor în care ea poate să iasă în evidență și să se înstăpânească asupra unei materii date, alungând forțele ce au dominat-o pe aceasta până în momentul respectiv.

Motivele nu determină caracterul omului, cu numai manifestarea caracterului respectiv, așadar, faptele; forma exterioară a drumului să în viață, nu conținutul și semnificația lui intrisecă; aceste reies din caracter, care este manifestarea directă a voinței, fiind, prin urmare, lipsit de temei.

Indiferent dacă un om rău își dovedește răutatea săvârșind nedreptăți meschine, uneltiri lașe și ticăloșii josnice în cercul restrâns din preajma sa, ori dacă asuprește popoare în calitate de cuceritor, aruncă în mizerie o lume întreagă și varsă sângele a milioane de oameni — aceste fapte constituie forma exterioară a manifestării lui, latura ei neesențială și depinde de circumstanțele în care l-a plasat destinul, de mediu, de influențele exterioare, de motive; dar ele nu explică niciodată decizia lui în legătură cu acesta motive; ea reiese din voință a cărei manifestare este omul respectiv.

Fiecare caracter uman se va dezvălui în orice împrejurări; manifestările ce reies din el vor fi însă în funcție de circumstanțe.

O lege naturală nu rămâne decât o regulă obținută prin observarea naturii și în virtutea căreia natura acționează de fiecare dată, imediat ce apar anumite circumstanțe.

Ideea superioară, rezultă dintr-o asemenea victorie asupra mai multor idei inferioare sau obiectivări ale voinței, iese învingătoare tocmai prin faptul că asimilează o potență analogă superioară din fiecare idee pe care o domină; astfel, ea dobândește un caracter complet nou; voința se obiectivează într-un mod noi, mai evident; așa iau naștere — inițial printr-o generatio aequiovca, iar mai apoi prin asimilarea termenului dat - sucul organic, planta, animalul și omul. Deci din disputa fenomenelor inferioare rezultă fenomenul superior, care le înghite pe toate, realizând însă într-un grad mai înalt și aspirația celorlalte. — Așadar chiar și aici guvernează legea: Serpens, nisi serpentum comederit, non fit draco [“Șarpele care nu înghite un șarpe nu poate deveni balaur

Nici o victorie fără luptă; întrucât ideea superioară sau obiectivarea voinței nu se poate evidenția decât prin înfrângerea celor inferioare, ea întâmpină rezistența acestora, care, deși puse în situația de a se supune, continuă totuși să tindă spre o manifestare independentă și completă a esenței lor.

Mișcarea este esențială pentru corpul ceresc central însuși; el continuă să se rotească, zburând totodată prin spațiul nesfârșit sau circulă, poate, în jurul unui corp central mai mare, invizibil pentru noi.

Spre a apărea cu semnificația cuvenită, ideea de om nu se putea înfățișa izolat și discontinuu, ci trebuia să fie însoțită de gradație descendentă, care să treacă prin toate ipostazele animale și prin regnul vegetal până la lumea anorganică; abia toate acestea se completează întru deplina obiectivitate a voinței;

Întreaga lume, împreună cu toate fenomenele ei, nu este decât obiectitatea unei singure voințe indivizibile, este ideea care se raportează la celelalte idei precum Armonia la vocile singulare;

Fiecare țel atins constituie, la rându-i, începutul unui nou traseu, și tot așa la infinit.

Voința, când este luminată de cunoaștere, știe în permanență ce vrea aici și acum; dar niciodată ce vrea în general; fiecare act în parte are un scop; dorința în ansamblu, nici unul.

Publicul propriu-zis al filozofilor autentici este atât de restrâns, încât secolele însele sunt zgârcite în a le aduce discipoli care să-i înțeleagă.

Subiectul nu mai este individ, în măsura în care el cunoaște o idee.

Deosebirea dintre animal și om este exprimată exterior prin diferențierea raportului dintre cap și trunchi. La animalele inferioare, ambele cresc complet îngemănate încă; la toate, capul este orientat către pământ, unde se găsesc obiectele voinței; până și la cele superioare, capul și trunchiul continuă să formeze un singur tot, mai mult decât la om, al cărui cap pare aplicat liber de trup și doar piratat de acesta, fără a-l sluji.

Dacă, înălțați de forța spiritului, renunțăm la modul obișnuit de a privi lucrurile și încetăm să mai fim călăuziți de ipostazele principiului rațiunii suficiente și să urmărim doar relațiile dintre ele, al căror ultim țel îl constituie întotdeauna relația cu voința proprie, dacă nu mai cercetăm, așadar, unde, când, de ce și în ce scop există lucrurile, ci exclusiv ce sunt ele, și dacă gândirea abstractă, conceptele rațiunii, nu ne mai preocupă conștiința, ci în loc de toate acestea întreaga putere a spiritului nostru se abandonează intuiției, cufundându-se total în ea și lăsând-o să ne umple întreaga conștiință prin contemplarea calmă a obiectului natural tocmai prezent, indiferent dacă el este un peisaj, un copac, o stâncă, o clădire sau orice alt ceva, câtă vreme, potrivit unei exprese germane pline de tâlc, ne pierdem total în obiectul respectiv, adică uităm chiar de individualitatea și voința proprie și continuăm să existăm numai ca subiect pur, ca oglindă clară a obiectului, de parcă ar exista doar obiectul, nu și cineva care să-l perceapă, iar atunci nu mai putem face distincția între del de intuiește și intuiție, căci ambele au devenit una prin faptul că întreaga conștiință este complet acaparată și preocupată de o singură imagine intuitivă - prin urmare, dacă obiectul părăsește într-o asemenea măsură orice relație cu ceva situat în afara lui, iar subiectul abandonează orice relație cu voința, atunci ceea ce este cunoscut astfel numai este lucrul particular ca atare, ci ideea, forma eternă obiectitatea imediată a voinței aflate pe treapta respectivă; și, tocmai datorită acestui fapt, cel absorbit de o atare intuiție nici nu mai este un individ, fiindcă individul s-a pierdut de-a dreptul în ea, ci este un subiect cunoscător pur, atemporal, eliberat de voință și dureri.

Au munții, cerul, marea nu mi-S parte Din suflete? Și eu parte nu-S din toate?

Toate aceste creaturi sunt eu, iar în afară de mine nu mai există altă ființă.

Ceea ce apare în nori, în pârău și cristal este cea mai slabă reverberație a voinței, care se manifestă mai complet în plantă, apoi și mai mult în animal, iar sub formă perfectă în om.

Izvorul din care provin indivizii și forțele lor este inepuizabil și infinit, precum timpul și spațiul; căci aidoma formelor oricărui fenomen, și ei sunt totuși doar fenomen, vizibilitate a voinței. Nicio mărime finită nu poate epuiza acel izvor infinit; de aceea, fiecărui eveniment sau fiecărei opere înăbușite în fașă îi stă în continuare la dispoziție, pentru a reveni, o infinitate nediminuată. În această lume a fenomenelor o pierdere adevărată este la fel de puțin posibilă ca și un câștig adevărat. Numai voința există; ea este lucrul în sine, izvorul tuturor acelor fenomene. Autocunoașterea ei și afirmarea sau negarea ei tranșantă constituie unicul eveniment în sine.

Genialitatea nu este altceva decât obiectivitatea perfectă…

N-a existat niciun spirit mare fără un amestec de nebunie.

S-ar părea că orice potențare a intelectului peste măsura obișnuită creează deja,, fiind o anomalie, o predispoziție spre nebunie.

Un poet poate cunoaște profund și temeinic omul, însă foarte prost oamenii; el este ușor de păcălit și la cheremul celui viclean.

Artistul ne lasă să privim lumea prin ochii lui.

Orice dorință rezultă dintr-o nevoie, deci dintr-o lipsă, așadar dintr-o suferință.

…natura frumoasă are această însușire și astfel în provoacă până și celui mai insensibil om măcar o plăcere estetică trecătoare; lumea plantelor invită la o contemplație estetică, impunându-i-se oarecum acesteia, în așa fel încât s- ar putea spune că această solicitudine ar fi în legătură cu faptul că aceste ființe organice nu sunt ele însele, precum trupurile animalelor, obiecte nemijlocite ale cunoașterii; de aceea, ele au nevoie de un individ străin, care să le înțeleagă, pentru ca, ieșind din lumea voinței oarbe, să intre în cea a reprezentării; din acest motiv ele tânjesc parcă să intre acolo, spre a ajunge cel puțin în mod indirect la ceea ce le este refuzat în mod direct.

Plantele își oferă percepției senzoriale formele diverse, prin care alcătuirea vizibilă a acestei lumi se configurează frumos, astfel încât ele, neputând să cunoască, parcă ar vrea să devină cunoscute.

Dimensiunea lumii ce ne-a neliniștit anterior rezidă acum în noi: dependența noastră de ea este abolită de dependența ei de noi.

Suntem una cu lumea și de aceea incomensurabilitatea ei nu ne strivește, ci ne înalță.

De vreme ce, pe de o parte, fiecare lucru existent poate fi privit din punct de vedere obiectiv și-n afara oricărei relații iar, pe de altă parte, în fiecare lucru voința apare pe o treaptă oarecare a obiectității sale, el fiind deci expresia unei idei, atunci fiecare lucru este și frumos. (…) Dar un obiect este mai frumos decât celălat datorită faptului că el facilitează acea contemplație pur obiectivă și vine în întâmpinarea ei, ba chiar ne forțează oarecum să ajungem la ea, situație în care îl numim foarte frumos.

Interiorul acționează permanent în scopul de a se dezvălui.

Corpul uman este un sistem extrem de complex, format din părți foarte diferite, fiecare dintre ele având o viață subordonată întregului, dar și specifică, o vita propria;

După cum frumusețea este deci reprezentarea corespunzătoare a voinței în genere prin manifestarea sa pur spațială, tot astfel grația este reprezentarea corespunzătoare a voinței prin manifestarea sa temporală, adică expresia sa absolut corectă și adecvată fiecărui act de voință prin mișcarea și poziția în care el se obiectivează.

Un om foarte frumos, dacă ar avea gust și i s-ar permite să-i dea și curs, ar prefera să umble aproape gol, doar în vestimentația anticilor —, tot astfel orice spirit frumos și bogat în idei se va exprima mereu în cel mai firesc, mai deschis și mai simplu mod, tinzând, dacă cumva este posibil, să le împărtășească și celorlalți gândurile lui, spre a-și ușura astfel singurătatea pe care trebuie s-o simtă într-o lume ca aceasta; în schimb, sărăcia spirituală, confuzia și extravaganța se vor înveșmânta în cele mai căutate expresii și în cele mai obscure formulări, pentru a ascunde astfel în fraze complicate și pompoase niște idei neînsemnate, mărunte, serbede sau banale, aidoma celui care, fiindcă-i lipsește măreția frumuseții, caută să suplinească prin veșminte această lacună și încearcă să-și ascundă individualitatea măruntă sau urâtă sub găteli primitive, zorzoane, pene, jabouri, croieli bufante și mantii.

Ar trebui să ne gândim că semnificația interioară a unei acțiuni este total diferită de cea exterioară și că deseori ele sunt separate una de alta.

Putem să privim realmente ca pe mare nenorocire faptul că poporul a cărui cultură apusă urma să slujească în principal ca suport al culturii noastre, n-au fost, bunăoară, hindușii sau grecii sau măcar romanii, ci tocmai acești evrei.

Ideea sesizată și reprodusă în opera de artă i se adresează fiecăruia doar în măsura propriei lui valori intelectuale;

În genere, pentru a admite și recunoaște liber și de bună voie valoarea altora, trebuie să aibă ei înșiși valoare. Pe aceasta se bazează necesitatea modestiei, în ciuda oricărui merit, după cum preamărirea exagerat de zgomotoasă a acestei virtuți — singura care, dintre toate suratele ei, este asociată întotdeauna cu o laudă de către oricine îndrăznește să elogieze un om eminent într-o anumită privință — are menirea de a împăca și a potoli mânia celor lipsiți de valoare. Să fie oare modestia altceva decât o umilință ipocrită, prin intermediul cărei într-o lume plină de invidii josnice se cerșește, pentru calități și merite, iertare din partea celor care nu le au? Căci acela care nu-și arogă calități și merite, fiindcă n-are așa ceva, nu e modest, ci doar sincer.

Ideea este unitatea divizată în multiplicitatea datorită formei temporale și spațială a aprehensiunii noastre intuitive; în schimb, conceptul este unitatea reconstruită pe baza multiplicității, în urma abstractizării operate de rațiunea noastră; aceasta din urmă poate fi denumită unitas pos rem [unitatea posterioară lucrului], iar cea dintâi unitas ante rem [unitatea anterioară lucrului]. În fine, deosebirea dintre concept și idee poate fi exprimată și printr-o comparație, dacă spunem: conceptul seamănă cu un recipient inert, în care au fost vârâte lucruri ce sunt puse efectiv unele lângă altele, dar din care nu se poate scoate (prin judecăți analitice) mai mult decât s-a pus (printr-o reflecție sintetică); în schimb, ideea dezvoltă în cel de a sesizat-o reprezentări prin care sunt noi în raport cu conceput omonim; ea seamănă un organism viu, care se dezvoltă și e capabil să procreeze, producând ceea ce n-a fost introdus în el.

Individualitățile izolate, care apar succesiv, sunt absolut singure pentru că masa posterității va fi și va rămâne întotdeauna la fel de anapoda și obtuză cum a fost și este oricând mulțimea contemporanilor. — Să se citească tânguielile marilor spirite din fiecare secol în legătură cu contemporanii săi: ele sună mereu ca și azi fiindcă specia umană este întotdeauna aceeași.

Experiența, cât și istoria ne învață să cunoaștem mai mult oamenii, și nu omul;

Experiența proprie este condiția indispensabilă pentru înțelegerea poeziei, ca și a istoriei, căci ea este într-un fel dicționarul limbii pe care o vorbesc amândouă.

În orice istorie există mai multe lucruri false decât adevărate.

Celui care vrea să cunoască umanitatea conform ideii ei, esenței ei intime, identice în toate fenomenele și evoluțiile, operele marilor poeți nemuritori îi înfățișează un tablou mult mai fidel și mai clar decât o pot face vreodată istoricii.

Mereu dorința, amintirea scopurilor noastre personale, ne smulge din contemplația calmă; totodată însă, frumoasa lume înconjurătoare, unde ni se oferă cunoașterea pură, involuntară, ne ademenește neîncetat îndepărtându-ne de dorință.

I live not in myself, but I become Portion of that around me, and to me High mountains are a feeling.

Numai perspectiva plată, optimistă, protestant-raționalistă sau, la drept vorbind, iudaică asupra lumii va pretinde o justiție poetică și-și va găsi satisfacția în îndeplinirea acestei cerințe. Adevăratul sens al tragediei este înțelegerea mai profundă că eroul nu ispășește păcatele lui particulare, ci păcatul originar, adică vina existenței înseș:

Fiindcă vina cea mai mare a omului Este că s-a născut.

Muzica e limbajul sentimentului și al pasiunii, așa cum cuvintele sunt limbajul rațiunii;

Absența satisfacției înseamnă suferință, iar cea a unei noi dorințe înseamnă nostalgie vană, languor și plictiseală…

Orice strădanii, provocări și manifestări ale voinței, toate procesele ce se petrec înlăuntrul omului și pe care rațiunea le include în noțiunea extinsă și negativă de sentiment pot fi exprimate prin melodii, infinite ca număr, dar mereu sub o formă universală, imaterială, și doar în conformitate cu lucrul în sine, nu cu fenomenul, arătându-ne, într-un fel, sufletul acestuia în profunzime, fără corporalitate.

Lumea S-ar putea la fel de bine numi muzică întrupată sau voință întrupată…

Profunzimea inexprimabilă grație căreia orice muzică trece prin fața noastră ca un paradis foarte familiar și totuși veșnic îndepărtat, fiind deopotrivă complet inteligibilă, dar atât de inexplicabilă, se bazează pe faptul că ea redă toate pornirile ființei noastre intime, fără a reproduce însă deloc realitatea și rămânând departe de chinul acesteia.

Muzica este un exercițiu de metafizică ocult, în care spiritul nu știe că filozofează.

Omul, situat pe treapta superioară a obiectivării voinței, nu putea să apară singur și în discontinuitate, ci a presupus treptele situate sub el, iar acestea, la rându-le, trepte inferioare lor;

Filozofia nu poate face niciodată mai mult decât să interpreteze și să explice existentul, esența universală - care se exprimă inteligibil pentru fiecare in concreto, altfel spus, ca sentiment - “ “Cercetarea cu adevărat filozofică în privința lumii, adică aceea care ne învață să cunoaștem esența ei intimă și ne conduce astfel dincolo de fenomen, este tocmai cea pe care n-o interesează originea, destinația și cauza lumii, ci mereu și peste tot doar ceea ce este lumea;

Dacă există voință, vor exista și viața, lumea. Deci pentru voința de a trăi viața este certă și, și atâta vreme cât suntem animați de această voință, nu trebuie să ne facem griji pentru existența noastră, nici chiar în fața morții.

Căci natura nu se sinchisește de acesta, ci doar de specie, a cărei conservare o cere cu toată seriozitatea, îngrijindu-se de ea cu atâta risipă grație imensului surplus de germeni și uriașei forțe a fecundității. În schimb, individul nu are pentru ea nicio valoare și nici nu poate avea, deoarece domeniul ei îl constituie timpul și spațiul infinite, iar în cadrul acestora numărul nesfârșit de indivizi posibili, care, drept urmare, nu numai că este expus pieirii în mii de feluri, prin cele mai mărunte accidente, ci e menit din capul locului să dispară, natura însăși ducându-l la ruină dub clipa în care el a slujit deja la conservarea speciei. Astfel, chiar natura exprimă într-un mod foarte naiv marele adevăr că doar ideile, nu indivizii au o realitate propriu-zisă, adică sunt deplina obiectitate a voinței. Or, de vreme de omul e natura însăși, și anume cel mai înalt grad al conștiinței ei de sine, însă natura nu este decât obiectivarea voinței de a trăi, atunci omul care a înțeles și reține acest punct de vedere se poate consola totuși, pe bună dreptate, în legătură cu moartea sa și a prietenilor său, privind înapoi către viața nemuritoare a naturii care este el însuși.

A îmbălsăma cadavre ni se pare un act la fel de nesăbuit ca a păstra cu grijă excrementele proprii. În ceea ce privește conștiința individuală legată de trupul individului, ea este total întreruptă de somn, în fiecare zi.

Moartea este un somn în care individualitatea este dată uitării; restul se trezește iarăși, sau mai degrabă a rămas treaz.

Forma manifestării voinței, deci forma vieții sau a realității este de fapt doar prezentul, nu viitorul și nici trecutul; acestea nu există decât conceptual, numai în contextul cunoașterii, în măsura în care ea urmează principiul rațiunii suficiente. În trecut n-a trăit nici un om, în viitor nu va trăi nimeni, căci doar prezentul este forma oricărei vieți, dar și averea ei sigură, care nu-i poate fi smulsă niciodată. Prezentul există mereu, împreună cu conținutul lui; ambele sunt stabile, de neclintit; precum curcubeul deasupra unei cascade. Căci voința are certitudinea vieții, iar viața certitudinea prezentului.

Propriul nostru trecut, dar și ziua următoare dau cea de ieri nu sunt decât un vis van al fanteziei; la fel este și trecutul tuturor acelor milioane de oameni.

Obiecte reale există numai în prezent: trecutul și viitorul conțin simple noțiuni și fantasme; așa se face că prezentul este forma esențială a manifestării voinței și este inseparabil de aceasta. Doar prezentul există întotdeauna și este absolut sigur.

Căci voința are certitudinea vieții, iar viața certitudinea prezentului. De aceea se și poate spune: “Sunt, o dată pentru totdeauna, stăpânul prezentului, care mă va însoți de-a pururi, aidoma umbrei mele; așadar, nu mă minunez de unde a venit el și cum se face că este tocmai acum.

În consecință, nu trebuie să căutăm trecutul anterior vieții noastre și nici viitorul de după moarte; mai degrabă, trebuie să recunoaștem prezentul drept singura formă în care se manifestă voința; el nu scapă de voință, dar nici ea de el, la drept vorbind.

A ne teme de moarte fiindcă ne smulge prezentul nu este mai înțelept decât a ne teme că am putea aluneca jos de pe sfera terestră, pe care, din fericire, ne găsim acum chiar sus.

Când un om se teme de moarte socotind-o nimicirea lui, este ca și cum s-ar gândi că soarele s-ar plânge în faptul serii: “Vai mie! Apun în noaptea veșnică!

Voința de a trăi are certitudinea vieții; forma vieții este un prezent infinit;

Fiecare individ este efemer numai ca fenomen; în schimb, ca lucru în sine e atemporal, așadar fără sfârșit; chiar și ca fenomen însă, este diferit de celelalte lucruri; ca lucru în sine, el este voința ce se manifestă în toate, iar moartea suprimă iluzia ce desparte conștiința lui de a celorlalți; iată ce înseamnă perpetuare.

În moarte ne temem, de fapt, de dispariția individului, așa cum se vădește a fi moartea fără doar și poate, iar fiindcă individul este însăși dorința de a trăi într- o obiectivare particulară, întreaga lui ființă se împotrivește morții.

Intelectul află deciziile voinței abia a posteriori și empiric.

Ceea ce vrea omul în genere el va voi permanent și în particular.

Fiecare om este ceea ce este, prin voința sa, iar caracterul lui este originar deoarece dorința constituie baza ființei sale. Prin cunoașterea survenită ulterior el află în cursul experienței ce este, adică își cunoaște caracterul.

Modul de acțiune a unui om poate fi modificat simțitor, fără ca aceasta să ne îndreptățească să tragem concluzia că și-a schimbat caracterul.

Nimeni nu poate învăța voința.

Asupra voinței se poate acționa din exterior numai prin intermediul motivelor. Dar acestea nu pot schimba niciodată voința însăși, căci ele însele au putere asupra ei numai cu condiția ca ea să fie exact așa cum este. Tot ce pot face ele este deci să schimbe direcția aspirației ei, adică să determine voința să caute pe altă cale decât până acum ceea ce ea caută invariabil.

Latura rea a caracterului apare tot mai evident, odată cu trecerea timpului; dar, uneori, chiar pasiunile în fața cărora omul a cedat în tinerețe sunt înfrânte ulterior, de bunăvoie, numai pentru că motivele opuse sunt cunoscute de-abia acum. Așa se face și că la început suntem nevinovați cu toții, ceea ce înseamnă că doar nici noi, nici alții nu cunoaștem latura rea a propriei noastre naturi; ea iese la iveală odată cu motivele, pe care numai cu timpul ajungem să le cunoaștem. Până la urmă, ne cunoaștem ca fiind cu totul alții decât ne considerăm a priori și deseori ne speriem atunci pe noi înșine.

Suntem determinați de motivele abstracte pe care le gândim, iar nu de impresii momentane. De aceea, provizoriu suportăm destul de ușor fiecare privațiune în parte, dar îngrozitor de greu orice renunțare; căci privațiunea nu privește decât prezentul care trece în grabă, pe când renunțarea vizează viitorul și include, deci, nenumărate lipsuri, fiind echivalentul acestora. De cele mai multe ori, cauza durerii, ca și a bucuriei noastre, nu rezidă, așadar, în prezentul real, ci numai în gândurile abstracte;

Există lucruri care mai mult ne sperie decât ne apasă și suferim mai des din pricina opiniilor decât a realității.

Conștiința morală a unui om de bun-simț poate fi împovărată numai de fapte, nu de dorințe și gânduri. Căci doar faptele pe care le săvârșim ne pun în față oglinda voinței noastre.

Așa cum evenimentele se produc mereu în conformitate cu destinul, adică potrivit înlănțuirii cauzale infinite, tot astfel faptele noastre sunt întotdeauna rezultatul caracterului nostru inteligibil; dar, după cum nu cunoaștem în prealabil destinul, la fel nu ne este dat să înțelegem a priori nici caracterul, ci facem cunoștință atât cu ceilalți, cât și cu noi înșine doar a posteriori, pe baza experienței. Dacă urmarea caracterului inteligibil a fost faptul că am putut lua o decizie bună numai după o lungă luptă contra unei înclinații rele, această luptă trebuie să fie anterioară și așteptată.

Suntem și ne vom oglindi în faptele noastre.

Căci, așa cum drumul nostru fizic pe pământ nu e decât o linie, nu o suprafață, tot astfel în viață, dacă vrem să apucăm și să deținem ceva, trebuie să renunțăm la nenumărate alte lucruri, lăsându-le deoparte.

Simpla dorință și chiar putință în sine tot nu sunt suficiente, pentru că omul trebuie să știe de vrea, și ce poate; abia astfel va dovedi că are caracter și poate realiza ceva bun.

Trebuie să învățăm abia din experiență ce vrem și ce putem;

Vom evita pe de-a-ntregul, autodominându-ne, acele preocupări pentru care avem mai puțin predispoziții de la natură; ne vom feri să căutăm ceea ce nu reușim totuși să facem.

Noi semănăm cu elefanții aflați în captivitate, care se agită și se luptă cumplit multe zile, până când văd că e-n zadar și atunci își pleacă brusc grumazul sub jug, supuși pentru totdeauna.

Orice aspirație rezultă dintr-o absență, din insatisfacția față de starea proprie, și înseamnă așadar o suferință, câtă vreme nu e satisfacută; dar nici o satisfacție nu durează; mai degrabă, este mereu doar punctul de început al unei noi aspirații.

Cel ce își înmulțește știința își sporește suferința.

Orice viață înseamnă suferință.

Pe orice treaptă luminată de cunoaștere voința se manifestă ca individ.

Viața trupului nostru este este doar o agonie stăvilită continuu, o moarte mereu amânată;

Omul a transferat în iad toate chinurile și suferințele, pentru cer n-a mai rămas altceva decât plictiseala.

Fiind cea mai desăvârșită obiectivare a voinței respective, omul este, prin urmare, și cea mai nevoiașă dintre toate ființele; el este pe de-a-ntregul dorință și nevoie concretă, un concrement format dintr-o mie de nevoi.

Pășind prudent și iscodind speriat în jur, omul își urmează drumul; căci îl pândesc o mie de accidente și o mie de dușmani. Așa a mers el în sălbăticie și la fel merge în civilizație; pentru el nu există siguranță: <<În ce-ntunerice, în ce primejdii, Se scurge-această viaț-așa de scurtă.

Ceea ce preocupă toate ființele și le ține-n mișcare este aspirația spre existență. Însă dacă existența le este asigurată, nu știu deloc ce să facă cu ea;

Plictiseala este orice altceva decât un rău neglijabil; până la urmă, ea ia chipul adevăratei disperări. Ea face ca niște ființe care se iubesc între ele atât de puțin, așa cum sunt oamenii, să se caute totuși foarte mult unele pe altele; astfel ea devine sursa sociabilității. Ca și împotriva altor calamități colective, împotriva ei se iau măsuri publice, chiar din rațiuni de stat; fiindcă acest rău, ca și opusul lui, foamea, îi poate împinge pe oameni la cele mai mari excese; mulțimea are nevoie de panem et citcenes.

Pâine și circ

Așa cum nevoie constituie un permanent flagel al mulțimii, la fel este plictiseala pentru lumea aleasă. În viața clasei de mijloc ea este reprezentată de duminică, precum lipsurile de cele șase zile lucrătoare. Între a dori și a obține se scurge viața fiecărui om. Conform naturii ei, dorința este durere; dobândită generează rapid sațietate; țelul n-a fost decât aparent; posesia înlătură farmecul; dorința sau nevoia se prezintă iar, într-o formă nouă; dacă nu apar, urmează pustiul, golul, plictiseala, împotriva cărora lupta e la fel de chinuitoare ca împotriva lipsurilor.

Viața oamenilor, ca orice marfă proastă, este acoperită la suprafață de un luciu fals;

Întotdeauna omul se raportează la sine în orice privință, inclusiv în chestiunile esențiale.

Simplul fapt de a refuza un adevăr, adică un enunț în general, nu constituie în sine o nedreptate, dar nu același lucru se poate spune și despre orice însăilare de minciuni. Cine refuză să-i arate călătorului rătăcit drumul drept nu-i face o nedreptate; însă cel care îi indică drumul greșit, da.

Negreșit, când cineva pune în joc banii pe care mi i-a furat, am dreptul să folosesc zaruri false împotriva lui fiindcă tot ce câștig de la el îmi aparține tocmai mie.

Spre a întemeia un stat perfect, trebuie să se înceapă cu crearea unor ființe a căror natură să le permită în mod curent să sacrifice binele propriu pentru cel public.

Nici un înțelept nu pedepsește fiindcă s-a greșit, ci ca să nu se mai greșească.

Fiindcă vina cea mai mare a omului Este că s-a născut.

Numim bun tot ce este exact așa cum ne dorim să fie; prin urmare, pentru cineva poate fi bun și ceea ce pentru altul reprezintă tocmai contrariul.

Orice iubire pură și adevărată înseamnă compasiune, iar orice iubire care nu este compasiune înseamnă egoism.

Plânsul este compasiunea față de sine..

Din aceeași sursă din care provin Întreaga bunătate, iubire, virtute și generozitate izvorăște până la urmă și ceea ce eu numesc negarea voinței de a trăi.

Totul mi-e indiferent; nu pot să mai doresc nimic; adesea nu știu dacă mai exist sau nu.

Totuși, nu trebuie să credem că — odată ce a survenit negarea voinței de a trăi datorită cunoașterii care funcționează ca un calmant — ea nu mai șovăie și că putem rămâne la ea ca la o avere dobândită. Mai degrabă trebuie recucerită printr-o luptă permanentă.

Esența negării nu constă în faptul că detestăm suferințele, ci plăcerile vieții. Sinucigașul vrea să trăiască și este nemulțumit numai de condițiile ce i-au fost date.

Sufletul uman are profunzimi, obscurități și întortocheri care pot fi deslușite cu maximă dificultate.

Condiția libertății este chibzuința rațională, care ne permite să avem o imagine de ansamblu asupra vieții, în mod independent de impresia prezentă.

Necesitatea este domeniul naturii; libertatea este domeniul grației.

Pe Isus Hristos trebuie să-l percepem mereu la modul general, ca simbol sau personificare a negării voinței de a trăi, dar nu la modul individual, fie potrivit istoriei lui mitice din Evanghelii, fie celei adevărate ori prezumtive, aflate la baza acesteia.

O eroare de calcul sau un defect inițial al dogmaticii creștine se află acolo unde nu căutăm niciodată, și anume tocmai în ceea ce se sustrage oricărei examinări, fiindcă este considerat indiscutabil și cert.

Virtutea autentică și sfințenia nu-și au originea în deliberarea unui liber arbitru (în fapte), ci în cunoaștere (în credință)

Orice neant este conceput ca atare doar în relație cu altceva și presupune această relație, așadar și pe acel ceva.

Lumea este autocunoașterea voinței.

Fără voință nu există reprezentare și nici lume.

Ceea ce rămâne după completa suprimare a voinței nu înseamnă într- adevăr nimic pentru toți cei ce sunt încă animați de voință. Dar și invers, pentru cei a căror voință s-a reorientat și s-a negat, această lume a noastră, atât de reală, împreună cu toți sorii și cu toate căile eu lactee, nu- nseamnă nimic.

Cine ia în serios și studiază cu sârg o problemă care nu aduce vreun folos material nu trebuie să se bizuie pe interesul contemporanilor.

Problema în sine trebuie studiată și pentru ea însăși.

Adevărul nu este o prostituată care se aruncă la gâtul celor care n-o doresc; el este, dimpotrivă, o femeie frumoasă și atât de distanță, încât nici cel care-i jertfește totul nu poate fi sigur de favorurile ei.

O perioadă din viața unui om constituie, din punct de vedere intelectual, completarea celeilalte;

Gluma, mai cu seamă dacă este plictisitoare, n-are să fie pe placul celui care a gustat seriozitatea.

Ceea ce este adevărat și autentic și-ar câștiga mai ușor loc în lume cu condiția ca aceia care nu sunt capabili să creeze asemenea lucruri să nu fi făcut legământ să le înăbușe.

Gramatica explică doar veșmântul formelor de gândire.

Pentru a fi suficientă, o cauză trebuie să conțină suma totală a condițiilor din care rezultă starea care urmează, adică efectul.

Lumea, așa cum o cunoaștem, trebuie să existe numai în reprezentarea subiectului.

A acționa rațional și a acționa în spiritul virtuții, nobleței și sfințeniei înseamnă unul și același lucru; iar a acționa din egoism, răutate și viciu înseamnă a acționa irațional.

Orice virtute practicată cumva în vederea unei răsplăți are la bază un egoism prudent, metodic și prevăzător.

Dacă putem învăța de la cineva virtutea, răspunsul trebuie să fie negativ.

Lasă-n urma ta copilăria, prietene, trezește-te!

Cel ce cunoaște totul și nu este cunoscut de nimeni este subiectul. Prin urmare, el este purtătorul lumii, condiția generală, permanent presupusă, a oricărui fenomen, a oricărui obiect; căci numai pentru subiect este tot ce există. Fiecare se descoperă pe sine în calitate de subiect, totuși doar în măsura în care cunoaște, nu și în măsura în care este obiect al cunoașterii.

Așa cum odată cu apariția soarelui se ivește lumea vizibilă, tot astfel, prin unica sa funcțiune simplă, intelectul transformă dintr-odată în intuiție simțirea apatică și lipsită de orice semnificații. Ceea ce simt ochiul, urechea și mâna nu este intuiție; sunt doar informații. Abia când intelectul trece de la efect la cauză apare lumea, întinsă în spațiu ca intuiție, variată în privința formei, persistentă în timp din aspectul materiei, deoarece intelectul reunește spațiul și timpul sub aspectul materiei, adică acțiune eficientă. Această lume există ca reprezentare numai prin și pentru intelect.

We are such stuff As dreams are made of, and our little life Is rounded with a sleep.

Înțelegem tot mai mult că niciodată ceva chimic nu poate fi redus la ceva mecanic și nici ceva organic la ceva chimic sau electric.

Nu există niciun obiect fără subiect. Astrele și planetele fără ochiul care să le vadă și intelectul care să le cunoască se lasă descrise doar în cuvinte, însă aceasta din urma constituie un nonsens pentru reprezentare. Pe de altă parte, legea cauzalității, precum și cercetarea naturii — investigație călăuzită de această lege — ne conduc în mod necesar spre ipoteza sigură că, în decursul timpului, orice stare superior organizată a materiei a fost succesoarea uneia mai brute: animalele au existat înainte oamenilor, peștii înaintea animalelor terestre, plantele și mai devreme decât acestea, anorganicul înainte oricărei ființe organice; în consecință, masa originară a trebuit să parcurgă o lungă serie de schimbări, înainte ca primul ochi să se poată deschide. Și totuși, existența acelei lumi rămâne mereu dependentă de acest prim ochi care s-a deschis, chiar dacă el a aparținut unei insecte; lumea depinde de aceasta ca de un mijlocitor necesar al cunoașterii, singura pentru care și în care ea există și în absența căreia nici nu poate fi măcar concepută, căci lumea este pur și simplu reprezentare, și ca atare are nevoie de subiectul cunoscător, ca purtător al existenței ei; negreșit, însă lunga succesiune temporală — plină de nenumărate schimbări prin care materia s- a ridicat de la o formă la alta până ce a devenit primul animal cunoscător —, toată această perioadă poate fi concepută numai în identitatea unei conștiințe a cărei serie de reprezentări și a cărei formă de cunoaștere este ea însăși și în afară căreia ea își pierde complet orice semnificație și nu înseamnă absolut nimic. Astfel vedem, pe de o parte, că existența întregii lumi este în mod necesar dependentă de prima ființă cunoscătoare, oricât de imperfectă ar fi aceasta; iar pe de altă parte, că într-un mod la fel de necesar acest prim animal cunoscător este complet dependent de un lung lanț de cauze și efecte, premergător lui și în cadrul căruia el însuși apare ca o mică verigă.

Filozofii neautentici se despart de cei autentici prin faptul că la ultimii acea perplexitate își are originea în contemplarea lumii înseși, pe când la cei dintâi doar într-o carte, într-un sistem aflat la îndemână.

Few men think; yet all will have opinions.

Rațiunea este de natură feminină: ea poate da doar după ce a primit. Numai prin ea însăși n-are decât formele lipsite de conținut ale modului ei de operare.

Orice prefăcătorie este opera reflecției; dar ea nu poate dura pe termen lung și neîntrerupt: <<Fiindcă nimeni nu poate purta mult timp o mască; prefăcătoria se reîntoarce repede la propria natură.

Dacă, acum, suntem convinși că intuiția este prima sursă a oricărei evidențe și că doar relația directă sau indirectă cu ea constituie adevărul absolut, apoi că drumul cel mai apropiat pentru a ajunge la acesta este mereu cel mai sigur întrucât orice intermediere conceptuală ne expune multor amăgiri —, dacă acum, spuneam, ne întoarcem cu această convingere spre matematică, așa cum a fost stabilită ca știință de Euclid și cum a rămas în ansamblu până-n ziua de astăzi, ne vedem obligați să constatăm că drumul pe care merge ea este ciudat, ba chiar greșit. Noi cerem reducerea oricărei fundamentări logice la una intuitivă; în schimb, ea face mereu eforturi să respingă cu frivolitate evidența ei intuitivă, care îi este specifică și pretutindeni la îndemână, spre a o înlocui cu una logică. Trebuie să constatăm că e ca atunci când cineva și- ar tăia picioarele, pentru a merge în cârje, sau ca atunci când prințul din Triumful sensibilității [de Goethe] fuge din sânul unei frumoase naturi reale, pentru a se bucura de un decor teatral ce imită acel peisaj.

Chiar dacă în științele experimentale particularul este demonstrat deci pe baza generalului, totuși generalul, la rândul său, își dovedește adevărul doar de la singular și nu este decât un hambar unde se strâng toate proviziile, iar nu un teren roditor de la sine.

Orice eroare este o concluzie asupra cauzei pornind de la efect;

…nu întrebăm de ce 2+2=4; sau de ce egalitatea unghiurilor dintr-un triunghi determină egalitatea laturilor; sau de ce o cauză dată este urmată de efectul ei; sau de ce din adevărul premiselor se vădește adevărul concluziei. Orice explicație care nu se reduce la un asemenea raport a cărui cauză nu poate fi solicitată ulterior se oprește la o presupusă qualitas occulta; însă de acest fel este și orice forță originară a naturii.

Specificul filozofiei constă în faptul că ea nu presupune absolut nimic ca fiind cunoscut, că totul îi este străin și constituie o problemă în egală măsură, nu doar raporturile dintre fenomene, ci si acestea însele, chiar și principiul rațiunii suficiente, la care celelalte științe se mulțumesc să reducă totul; însă ea n-ar avea nimic de câștigat printr-o asemenea reducere câte vreme din punctul de vedere a filozofiei o verigă a seriei este la fel de necunoscută ca și cealaltă; apoi, însuși tipul conexiunii constituie pentru ea o problemă la fel ca elementele pe care le pune în legătură și care rămân, la rândul lor, problematice atât în urma, cât și înaintea înlănțuirii arătate. Căci, după cum am spus, tocmai ceea ce presupune științele, ceea ce le pun la baza explicațiilor lor și stabilesc drept frontiere, tocmai aceasta constituie adevărata problemă a filozofiei, care, prin urmare, începe acolo unde încetează științele. Demonstrațiile nu pot fi fundamentul ei, căci acestea deduc principii necunoscute din cele cunoscute, pe când pentru ea totul este la fel de necunoscut și străin. Nu poate exista un principiu în virtutea căreia lumea să existe, din capul locului, cu toate fenomenele ei; de aceea, o filozofie nu poate fi dedusă pe calea demonstrației ex firmis principiis [din principii ferme], așa cum voia Spinoza. Totodată, filozofia este cea mai generală cunoaștere rațională, ale cărei principii capitale nu pot fi deci consecințele alteia, și mai generale. Principiul contradicției stabilește doar concordanța dintre noțiuni, însă nu oferă și noțiunile respective. Principiul rațiunii suficiente explică legăturile dintre fenomene, nu fenomenele însele; așa se face că nu-și propune să caute o causa efficiens [cauză eficientă] sau o causa finalis [cauză finală] a întregii lumi. Cel puțin filozofia actuală nu caută nicidecum să afle de unde provine lumea și pentru ce există ea, ci numai ce este lumea. Aici, “de ce

Capacitatea filozofiei constă tocmai în cunoașterea unuia în multitudine și a multitudinii în unul, după cum a stabilit Platon.

Concordanța dintre toate laturile și părțile lumii, tocmai fiindcă aparțin unui întreg, trebuie să se regăsească și în copia abstractă a lumii.

Voința este cunoașterea a priori a trupului, iar trupul este cunoașterea a posterioare a voinței.

Motivele nu determină caracterul omului, cu numai manifestarea caracterului respectiv, așadar, faptele; forma exterioară a drumului să în viață, nu conținutul și semnificația lui intrisecă; aceste reies din caracter, care este manifestarea directă a voinței, fiind, prin urmare, lipsit de temei.

Fiecare caracter uman se va dezvălui în orice împrejurări; manifestările ce reies din el vor fi însă în funcție de circumstanțe.

O lege naturală nu rămâne decât o regulă obținută prin observarea naturii și în virtutea căreia natura acționează de fiecare dată, imediat ce apar anumite circumstanțe.

Ideea superioară, rezultă dintr-o asemenea victorie asupra mai multor idei inferioare sau obiectivări ale voinței, iese învingătoare tocmai prin faptul că asimilează o potență analogă superioară din fiecare idee pe care o domină; astfel, ea dobândește un caracter complet nou; voința se obiectivează într-un mod noi, mai evident; așa iau naștere — inițial printr-o generatio aequiovca, iar mai apoi prin asimilarea termenului dat - sucul organic, planta, animalul și omul. Deci din disputa fenomenelor inferioare rezultă fenomenul superior, care le înghite pe toate, realizând însă într-un grad mai înalt și aspirația celorlalte. — Așadar chiar și aici guvernează legea: Serpens, nisi serpentum comederit, non fit draco [“Șarpele care nu înghite un șarpe nu poate deveni balaur

Voința, când este luminată de cunoaștere, știe în permanență ce vrea aici și acum; dar niciodată ce vrea în general; fiecare act în parte are un scop; dorința în ansamblu, nici unul.

Subiectul nu mai este individ, în măsura în care el cunoaște o idee.

Dacă, înălțați de forța spiritului, renunțăm la modul obișnuit de a privi lucrurile și încetăm să mai fim călăuziți de ipostazele principiului rațiunii suficiente și să urmărim doar relațiile dintre ele, al căror ultim țel îl constituie întotdeauna relația cu voința proprie, dacă nu mai cercetăm, așadar, unde, când, de ce și în ce scop există lucrurile, ci exclusiv ce sunt ele, și dacă gândirea abstractă, conceptele rațiunii, nu ne mai preocupă conștiința, ci în loc de toate acestea întreaga putere a spiritului nostru se abandonează intuiției, cufundându-se total în ea și lăsând-o să ne umple întreaga conștiință prin contemplarea calmă a obiectului natural tocmai prezent, indiferent dacă el este un peisaj, un copac, o stâncă, o clădire sau orice alt ceva, câtă vreme, potrivit unei exprese germane pline de tâlc, ne pierdem total în obiectul respectiv, adică uităm chiar de individualitatea și voința proprie și continuăm să existăm numai ca subiect pur, ca oglindă clară a obiectului, de parcă ar exista doar obiectul, nu și cineva care să-l perceapă, iar atunci nu mai putem face distincția între del de intuiește și intuiție, căci ambele au devenit una prin faptul că întreaga conștiință este complet acaparată și preocupată de o singură imagine intuitivă - prin urmare, dacă obiectul părăsește într-o asemenea măsură orice relație cu ceva situat în afara lui, iar subiectul abandonează orice relație cu voința, atunci ceea ce este cunoscut astfel numai este lucrul particular ca atare, ci ideea, forma eternă obiectitatea imediată a voinței aflate pe treapta respectivă; și, tocmai datorită acestui fapt, cel absorbit de o atare intuiție nici nu mai este un individ, fiindcă individul s-a pierdut de-a dreptul în ea, ci este un subiect cunoscător pur, atemporal, eliberat de voință și dureri.

Izvorul din care provin indivizii și forțele lor este inepuizabil și infinit, precum timpul și spațiul; căci aidoma formelor oricărui fenomen, și ei sunt totuși doar fenomen, vizibilitate a voinței. Nicio mărime finită nu poate epuiza acel izvor infinit; de aceea, fiecărui eveniment sau fiecărei opere înăbușite în fașă îi stă în continuare la dispoziție, pentru a reveni, o infinitate nediminuată. În această lume a fenomenelor o pierdere adevărată este la fel de puțin posibilă ca și un câștig adevărat. Numai voința există; ea este lucrul în sine, izvorul tuturor acelor fenomene. Autocunoașterea ei și afirmarea sau negarea ei tranșantă constituie unicul eveniment în sine.

N-a existat niciun spirit mare fără un amestec de nebunie.

S-ar părea că orice potențare a intelectului peste măsura obișnuită creează deja,, fiind o anomalie, o predispoziție spre nebunie.

Un poet poate cunoaște profund și temeinic omul, însă foarte prost oamenii; el este ușor de păcălit și la cheremul celui viclean.

…natura frumoasă are această însușire și astfel în provoacă până și celui mai insensibil om măcar o plăcere estetică trecătoare; lumea plantelor invită la o contemplație estetică, impunându-i-se oarecum acesteia, în așa fel încât s- ar putea spune că această solicitudine ar fi în legătură cu faptul că aceste ființe organice nu sunt ele însele, precum trupurile animalelor, obiecte nemijlocite ale cunoașterii; de aceea, ele au nevoie de un individ străin, care să le înțeleagă, pentru ca, ieșind din lumea voinței oarbe, să intre în cea a reprezentării; din acest motiv ele tânjesc parcă să intre acolo, spre a ajunge cel puțin în mod indirect la ceea ce le este refuzat în mod direct.

Dimensiunea lumii ce ne-a neliniștit anterior rezidă acum în noi: dependența noastră de ea este abolită de dependența ei de noi.

Suntem una cu lumea și de aceea incomensurabilitatea ei nu ne strivește, ci ne înalță.

De vreme ce, pe de o parte, fiecare lucru existent poate fi privit din punct de vedere obiectiv și-n afara oricărei relații iar, pe de altă parte, în fiecare lucru voința apare pe o treaptă oarecare a obiectității sale, el fiind deci expresia unei idei, atunci fiecare lucru este și frumos. (…) Dar un obiect este mai frumos decât celălat datorită faptului că el facilitează acea contemplație pur obiectivă și vine în întâmpinarea ei, ba chiar ne forțează oarecum să ajungem la ea, situație în care îl numim foarte frumos.

Interiorul acționează permanent în scopul de a se dezvălui.

Corpul uman este un sistem extrem de complex, format din părți foarte diferite, fiecare dintre ele având o viață subordonată întregului, dar și specifică, o vita propria;

După cum frumusețea este deci reprezentarea corespunzătoare a voinței în genere prin manifestarea sa pur spațială, tot astfel grația este reprezentarea corespunzătoare a voinței prin manifestarea sa temporală, adică expresia sa absolut corectă și adecvată fiecărui act de voință prin mișcarea și poziția în care el se obiectivează.

Un om foarte frumos, dacă ar avea gust și i s-ar permite să-i dea și curs, ar prefera să umble aproape gol, doar în vestimentația anticilor —, tot astfel orice spirit frumos și bogat în idei se va exprima mereu în cel mai firesc, mai deschis și mai simplu mod, tinzând, dacă cumva este posibil, să le împărtășească și celorlalți gândurile lui, spre a-și ușura astfel singurătatea pe care trebuie s-o simtă într-o lume ca aceasta; în schimb, sărăcia spirituală, confuzia și extravaganța se vor înveșmânta în cele mai căutate expresii și în cele mai obscure formulări, pentru a ascunde astfel în fraze complicate și pompoase niște idei neînsemnate, mărunte, serbede sau banale, aidoma celui care, fiindcă-i lipsește măreția frumuseții, caută să suplinească prin veșminte această lacună și încearcă să-și ascundă individualitatea măruntă sau urâtă sub găteli primitive, zorzoane, pene, jabouri, croieli bufante și mantii.

Ar trebui să ne gândim că semnificația interioară a unei acțiuni este total diferită de cea exterioară și că deseori ele sunt separate una de alta.

Putem să privim realmente ca pe mare nenorocire faptul că poporul a cărui cultură apusă urma să slujească în principal ca suport al culturii noastre, n-au fost, bunăoară, hindușii sau grecii sau măcar romanii, ci tocmai acești evrei.

Ideea sesizată și reprodusă în opera de artă i se adresează fiecăruia doar în măsura propriei lui valori intelectuale;

În genere, pentru a admite și recunoaște liber și de bună voie valoarea altora, trebuie să aibă ei înșiși valoare. Pe aceasta se bazează necesitatea modestiei, în ciuda oricărui merit, după cum preamărirea exagerat de zgomotoasă a acestei virtuți — singura care, dintre toate suratele ei, este asociată întotdeauna cu o laudă de către oricine îndrăznește să elogieze un om eminent într-o anumită privință — are menirea de a împăca și a potoli mânia celor lipsiți de valoare. Să fie oare modestia altceva decât o umilință ipocrită, prin intermediul cărei într-o lume plină de invidii josnice se cerșește, pentru calități și merite, iertare din partea celor care nu le au? Căci acela care nu-și arogă calități și merite, fiindcă n-are așa ceva, nu e modest, ci doar sincer.

Experiența, cât și istoria ne învață să cunoaștem mai mult oamenii, și nu omul;

Experiența proprie este condiția indispensabilă pentru înțelegerea poeziei, ca și a istoriei, căci ea este într-un fel dicționarul limbii pe care o vorbesc amândouă.

I live not in myself, but I become Portion of that around me, and to me “Numai perspectiva plată, optimistă, protestant-raționalistă sau, la drept vorbind, iudaică asupra lumii va pretinde o justiție poetică și-și va găsi satisfacția în îndeplinirea acestei cerințe. Adevăratul sens al tragediei este înțelegerea mai profundă că eroul nu ispășește păcatele lui particulare, ci păcatul originar, adică vina existenței înseș:

Fiindcă vina cea mai mare a omului “Muzica e limbajul sentimentului și al pasiunii, așa cum cuvintele sunt limbajul rațiunii;

Orice strădanii, provocări și manifestări ale voinței, toate procesele ce se petrec înlăuntrul omului și pe care rațiunea le include în noțiunea extinsă și negativă de sentiment pot fi exprimate prin melodii, infinite ca număr, dar mereu sub o formă universală, imaterială, și doar în conformitate cu lucrul în sine, nu cu fenomenul, arătându-ne, într-un fel, sufletul acestuia în profunzime, fără corporalitate.

Profunzimea inexprimabilă grație căreia orice muzică trece prin fața noastră ca un paradis foarte familiar și totuși veșnic îndepărtat, fiind deopotrivă complet inteligibilă, dar atât de inexplicabilă, se bazează pe faptul că ea redă toate pornirile ființei noastre intime, fără a reproduce însă deloc realitatea și rămânând departe de chinul acesteia.

Muzica este un exercițiu de metafizică ocult, în care spiritul nu știe că filozofează.

Omul, situat pe treapta superioară a obiectivării voinței, nu putea să apară singur și în discontinuitate, ci a presupus treptele situate sub el, iar acestea, la rându-le, trepte inferioare lor;

Cercetarea cu adevărat filozofică în privința lumii, adică aceea care ne învață să cunoaștem esența ei intimă și ne conduce astfel dincolo de fenomen, este tocmai cea pe care n-o interesează originea, destinația și cauza lumii, ci mereu și peste tot doar ceea ce este lumea;

Căci natura nu se sinchisește de acesta, ci doar de specie, a cărei conservare o cere cu toată seriozitatea, îngrijindu-se de ea cu atâta risipă grație imensului surplus de germeni și uriașei forțe a fecundității. În schimb, individul nu are pentru ea nicio valoare și nici nu poate avea, deoarece domeniul ei îl constituie timpul și spațiul infinite, iar în cadrul acestora numărul nesfârșit de indivizi posibili, care, drept urmare, nu numai că este expus pieirii în mii de feluri, prin cele mai mărunte accidente, ci e menit din capul locului să dispară, natura însăși ducându-l la ruină dub clipa în care el a slujit deja la conservarea speciei. Astfel, chiar natura exprimă într-un mod foarte naiv marele adevăr că doar ideile, nu indivizii au o realitate propriu-zisă, adică sunt deplina obiectitate a voinței. Or, de vreme de omul e natura însăși, și anume cel mai înalt grad al conștiinței ei de sine, însă natura nu este decât obiectivarea voinței de a trăi, atunci omul care a înțeles și reține acest punct de vedere se poate consola totuși, pe bună dreptate, în legătură cu moartea sa și a prietenilor său, privind înapoi către viața nemuritoare a naturii care este el însuși.

Moartea este un somn în care individualitatea este dată uitării; restul se trezește iarăși, sau mai degrabă a rămas treaz.

Forma manifestării voinței, deci forma vieții sau a realității este de fapt doar prezentul, nu viitorul și nici trecutul; acestea nu există decât conceptual, numai în contextul cunoașterii, în măsura în care ea urmează principiul rațiunii suficiente. În trecut n-a trăit nici un om, în viitor nu va trăi nimeni, căci doar prezentul este forma oricărei vieți, dar și averea ei sigură, care nu-i poate fi smulsă niciodată. Prezentul există mereu, împreună cu conținutul lui; ambele sunt stabile, de neclintit; precum curcubeul deasupra unei cascade. Căci voința are certitudinea vieții, iar viața certitudinea prezentului.

Obiecte reale există numai în prezent: trecutul și viitorul conțin simple noțiuni și fantasme; așa se face că prezentul este forma esențială a manifestării voinței și este inseparabil de aceasta. Doar prezentul există întotdeauna și este absolut sigur.

Căci voința are certitudinea vieții, iar viața certitudinea prezentului. De aceea se și poate spune: “Sunt, o dată pentru totdeauna, stăpânul prezentului, care mă va însoți de-a pururi, aidoma umbrei mele; așadar, nu mă minunez de unde a venit el și cum se face că este tocmai acum.

A ne teme de moarte fiindcă ne smulge prezentul nu este mai înțelept decât a ne teme că am putea aluneca jos de pe sfera terestră, pe care, din fericire, ne găsim acum chiar sus.

Voința de a trăi are certitudinea vieții; forma vieții este un prezent infinit;

Fiecare individ este efemer numai ca fenomen; în schimb, ca lucru în sine e atemporal, așadar fără sfârșit; chiar și ca fenomen însă, este diferit de celelalte lucruri; ca lucru în sine, el este voința ce se manifestă în toate, iar moartea suprimă iluzia ce desparte conștiința lui de a celorlalți; iată ce înseamnă perpetuare.

Fiecare om este ceea ce este, prin voința sa, iar caracterul lui este originar deoarece dorința constituie baza ființei sale. Prin cunoașterea survenită ulterior el află în cursul experienței ce este, adică își cunoaște caracterul.

Modul de acțiune a unui om poate fi modificat simțitor, fără ca aceasta să ne îndreptățească să tragem concluzia că și-a schimbat caracterul.

Nimeni nu poate învăța voința.

Latura rea a caracterului apare tot mai evident, odată cu trecerea timpului; dar, uneori, chiar pasiunile în fața cărora omul a cedat în tinerețe sunt înfrânte ulterior, de bunăvoie, numai pentru că motivele opuse sunt cunoscute de-abia acum. Așa se face și că la început suntem nevinovați cu toții, ceea ce înseamnă că doar nici noi, nici alții nu cunoaștem latura rea a propriei noastre naturi; ea iese la iveală odată cu motivele, pe care numai cu timpul ajungem să le cunoaștem. Până la urmă, ne cunoaștem ca fiind cu totul alții decât ne considerăm a priori și deseori ne speriem atunci pe noi înșine.

Există lucruri care mai mult ne sperie decât ne apasă și suferim mai des din pricina opiniilor decât a realității.

Așa cum evenimentele se produc mereu în conformitate cu destinul, adică potrivit înlănțuirii cauzale infinite, tot astfel faptele noastre sunt întotdeauna rezultatul caracterului nostru inteligibil; dar, după cum nu cunoaștem în prealabil destinul, la fel nu ne este dat să înțelegem a priori nici caracterul, ci facem cunoștință atât cu ceilalți, cât și cu noi înșine doar a posteriori, pe baza experienței. Dacă urmarea caracterului inteligibil a fost faptul că am putut lua o decizie bună numai după o lungă luptă contra unei înclinații rele, această luptă trebuie să fie anterioară și așteptată.

Suntem și ne vom oglindi în faptele noastre.

Căci, așa cum drumul nostru fizic pe pământ nu e decât o linie, nu o suprafață, tot astfel în viață, dacă vrem să apucăm și să deținem ceva, trebuie să renunțăm la nenumărate alte lucruri, lăsându-le deoparte.

Simpla dorință și chiar putință în sine tot nu sunt suficiente, pentru că omul trebuie să știe de vrea, și ce poate; abia astfel va dovedi că are caracter și poate realiza ceva bun.

Trebuie să învățăm abia din experiență ce vrem și ce putem;

Noi semănăm cu elefanții aflați în captivitate, care se agită și se luptă cumplit multe zile, până când văd că e-n zadar și atunci își pleacă brusc grumazul sub jug, supuși pentru totdeauna.

Orice aspirație rezultă dintr-o absență, din insatisfacția față de starea proprie, și înseamnă așadar o suferință, câtă vreme nu e satisfacută; dar nici o satisfacție nu durează; mai degrabă, este mereu doar punctul de început al unei noi aspirații.

Cel ce își înmulțește știința își sporește suferința.

Pe orice treaptă luminată de cunoaștere voința se manifestă ca individ.

Omul a transferat în iad toate chinurile și suferințele, pentru cer n-a mai rămas altceva decât plictiseala.

Pășind prudent și iscodind speriat în jur, omul își urmează drumul; căci îl pândesc o mie de accidente și o mie de dușmani. Așa a mers el în sălbăticie și la fel merge în civilizație; pentru el nu există siguranță: <<În ce-ntunerice, în ce primejdii, Se scurge-această viaț-așa de scurtă.

Ceea ce preocupă toate ființele și le ține-n mișcare este aspirația spre existență. Însă dacă existența le este asigurată, nu știu deloc ce să facă cu ea;

Plictiseala este orice altceva decât un rău neglijabil; până la urmă, ea ia chipul adevăratei disperări. Ea face ca niște ființe care se iubesc între ele atât de puțin, așa cum sunt oamenii, să se caute totuși foarte mult unele pe altele; astfel ea devine sursa sociabilității. Ca și împotriva altor calamități colective, împotriva ei se iau măsuri publice, chiar din rațiuni de stat; fiindcă acest rău, ca și opusul lui, foamea, îi poate împinge pe oameni la cele mai mari excese; mulțimea are nevoie de panem et citcenes.

Pâine și circ

Viața oamenilor, ca orice marfă proastă, este acoperită la suprafață de un luciu fals;

Întotdeauna omul se raportează la sine în orice privință, inclusiv în chestiunile esențiale.

Simplul fapt de a refuza un adevăr, adică un enunț în general, nu constituie în sine o nedreptate, dar nu același lucru se poate spune și despre orice însăilare de minciuni. Cine refuză să-i arate călătorului rătăcit drumul drept nu-i face o nedreptate; însă cel care îi indică drumul greșit, da.

Negreșit, când cineva pune în joc banii pe care mi i-a furat, am dreptul să folosesc zaruri false împotriva lui fiindcă tot ce câștig de la el îmi aparține tocmai mie.

Spre a întemeia un stat perfect, trebuie să se înceapă cu crearea unor ființe a căror natură să le permită în mod curent să sacrifice binele propriu pentru cel public.

Nici un înțelept nu pedepsește fiindcă s-a greșit, ci ca să nu se mai greșească.

Fiindcă vina cea mai mare a omului Este că s-a născut.

Numim bun tot ce este exact așa cum ne dorim să fie; prin urmare, pentru cineva poate fi bun și ceea ce pentru altul reprezintă tocmai contrariul.

Orice iubire pură și adevărată înseamnă compasiune, iar orice iubire care nu este compasiune înseamnă egoism.

Plânsul este compasiunea față de sine..

Din aceeași sursă din care provin Întreaga bunătate, iubire, virtute și generozitate izvorăște până la urmă și ceea ce eu numesc negarea voinței de a trăi.

Totul mi-e indiferent; nu pot să mai doresc nimic; adesea nu știu dacă mai exist sau nu.

Esența negării nu constă în faptul că detestăm suferințele, ci plăcerile vieții. Sinucigașul vrea să trăiască și este nemulțumit numai de condițiile ce i-au fost date.

Sufletul uman are profunzimi, obscurități și întortocheri care pot fi deslușite cu maximă dificultate.

Condiția libertății este chibzuința rațională, care ne permite să avem o imagine de ansamblu asupra vieții, în mod independent de impresia prezentă.

Necesitatea este domeniul naturii; libertatea este domeniul grației.

Pe Isus Hristos trebuie să-l percepem mereu la modul general, ca simbol sau personificare a negării voinței de a trăi, dar nu la modul individual, fie potrivit istoriei lui mitice din Evanghelii, fie celei adevărate ori prezumtive, aflate la baza acesteia.

O eroare de calcul sau un defect inițial al dogmaticii creștine se află acolo unde nu căutăm niciodată, și anume tocmai în ceea ce se sustrage oricărei examinări, fiindcă este considerat indiscutabil și cert.

Virtutea autentică și sfințenia nu-și au originea în deliberarea unui liber arbitru (în fapte), ci în cunoaștere (în credință)

Orice neant este conceput ca atare doar în relație cu altceva și presupune această relație, așadar și pe acel ceva.

Lumea este autocunoașterea voinței.

Fără voință nu există reprezentare și nici lume.

Ceea ce rămâne după completa suprimare a voinței nu înseamnă într- adevăr nimic pentru toți cei ce sunt încă animați de voință. Dar și invers, pentru cei a căror voință s-a reorientat și s-a negat, această lume a noastră, atât de reală, împreună cu toți sorii și cu toate căile eu lactee, nu- nseamnă nimic.