Eseu despre liberul arbitru

Căci nu am venit pe lume pentru o singură generație, ci pentru foarte multe.

Atunci când un animal ascultă doar de propria voință spunem despre el că este liber în acest înțeles al cuvântului, fără a ține seama de celelalte influențe care s-ar putea exercita asupra voinței înseși.

Un motiv n-ar putea acționa niciodată ca o forță fizică, căci, în timp ce o forță fizică, presupusă destul de mare, poate cu ușurință să învingă fără drept de apel forța corporală a omului, un motiv, dimpotrivă, nu este niciodată irezistibil ca atare și nu este dotat cu o forță absolută.

În lumea reală, singura ce ne poate explica hazardul, fiecare eveniment este necesar, în raport cu propria cauză, dar poate fi contingent în raport cu toate celelalte obiecte, între acestea și el putându-se produce coincidențe întâmplătoare în spațiu și timp.

Termenul liber desemnează ceea ce nu este necesar în nicio privință, ceea ce este independent de orice rațiune suficientă.

Orice consecință care decurge dintr-o rațiune este necesară, și orice necesitate este consecința unei rațiuni.

Cunoștințele pe care ni le furnizează conștiința sunt imediate, nu mediate, ca acele ale simțurilor.

Ce altceva sunt dorința și bucuria decât voința care aprobă ceea ce vrem? Și ce altceva sunt teama și tristețea decât voința care dezaprobă ceea ce nu vrem?

Nimeni nu poate pune la îndoială faptul că voința noastră are întotdeauna ca obiect lucrurile exterioare spre care se îndreaptă ea, în jurul cărora gravitează și care o împing, cel puțin în calitate de motive, spre o determinare anume.

Când un individ vrea, vrea ceva: voința sa are întotdeauna un obiect spre care să tindă și nu poate fi concepută decât în raport cu obiectul respectiv.

conform cu voința

Pot ceea ce vreau

Putem, într-adevăr, să dorim două lucruri opuse, dar nu putem voi decât unul singur, iar conștiința nu află decât a posteriori, prin realizarea gestului, care dintre cele două a fost ales de voință.

…conștiința nu ne revelează de o manieră absolută decât actul volitiv, nu și motivele declanșatoare, care sunt furnizate de percepția exterioară, îndreptate spre obiectele dinafară. Pe de altă parte, posibilitatea obiectivă este cea care determină lucrurile: dar această posibilitate se găsește în afara domeniului conștiinței, în lumea obiectivă, căreia aparțin atât motivul, cât și individul însuși. Această posibilitate subiectivă despre care tocmai am vorbit este de același fel cu puterea pietrei de a genera scântei, posibilitate care, totuși, condiționată de oțel, în care sălășluiește posibilitatea obiectivă a scânteii.

Mintea a lansat problema; tot ea trebuie să o rezolve.

…conștiința nu este decât o parte foarte restrânsă a înțelegerii noastre, care, obscură în interior, este împinsă spre lumea de afară de toate energiile pe care le posedă.

…în lumea exterioară inteligența se bucură de o viziune clară, scăldată în lumină, pe când înăuntru este întuneric, ca într-un telescop etanș; nici un principiu a priori nu iluminează noaptea din forul nostru interior, farurile luminează doar spre exterior.

fiecare act al voinței mele se prezintă imediat conștiinței (printr-un mecanism care-mi este complet de neînțeles) ca o mișcare a corpului meu

Tu poți, într-adevăr, să faci ceea ce voiești; dar în fiecare moment determinat al existenței tale nu poți voi decât un lucru anume și unul singur, excluzăndu-l pe oricare altul.

…conștiința umană nu poate fi mincinoasă și înșelătoare.

Forma cea mai generală și esențială a înțelegerii noastre este principiul cauzalității…

Posibilitatea exclusivă de a fi determinat de cauze reprezintă, așadar, caracterul distinctiv, esențial, al unui corp anorganic.

Toate metamorfozele succesive și toate etapele de dezvoltare a plantelor, precum și toate modificările exclusiv organice și vegetative, sau funcțiunile corpurilor însuflețite, se produc sun influența excitațiilor.

Vom include, așadar, în categoria animalelor toate ființele ale căror mișcări si modificări caracteristice și conforme naturii lor se realizează sub impulsul motivelor, adică al unor reprezentări supuse înțelegerii lor a căror existență o presupun deja. Oricât de multe ar fi gradele de perfecțiune pe care le prezintă în seria animală puterea facultății de reprezentare și dezvoltare inteligenței, fiecare animal posedă totuși o cantitate suficientă pentru ca obiectele exterioare să acționeze asupra lui și să-i provoace mișcările, în calitate de motive. Această forță motrice interioară, ale cărei manifestări individuale sunt fiecare provocate de câte un motiv, este cea pe care conștiința o percepe înăuntru și pe care noi o denumim voință:

Această excelență, desemnată de cuvântul rațiune, constă în faptul că omul nu este capabil doar, asemenea animalului, să perceapă prin simțuri lumea exterioară, ci știe, prin abstractizare, să extragă din acest spectacol noțiuni generale (notiones universales) pe care le denumește pentru a și le fixa în minte.

De îndată ce facultatea cognitivă devine privilegiul unei ființe raționale, de îndată ce devine capabilă să se extindă la obiectele non-sensibile, la noțiunile abstracte și idei, motivele devin complet independente de momentul prezent și de obiectele contigue și rămân ascunse de ochii observatorului.

Așa cum apa nu se poate transforma decât dacă o cauză determinantă o aduce într-una sau alta dintre aceste stări [exemplele mele: solidă lichidă gazoasă], nici omul nu poate face ceea ce crede că-i stă în putere decât dacă niște motive particulare îl determină în sensul respectiv. Până la intervenția cauzelor, orice gest îi este imposibil, dar, odată ce ele intră în joc, individul nostru trebuie, la fel ca apa, să acționeze după cum o cer împrejurările corespunzătoare fiecărui caz. Eroarea și, în general, iluzia care aici provine dintr-o interpretare greșită a mărturiei conștiinței (ideea că omul ar putea, la un moment dat, să îndeplinească fără deosebire aceste aspecte diverse) se bazează, la o privire atentă, pe faptul că imaginația sa nu-și poate înfățișa decât un singur lucru care, atunci când apare, le exclude pe toate celelalte.

…așa cum o bilă aflată pe masa de biliard nu se poate pune în mișcare înainte de primirea impulsului, nici omul nu se poate ridica de pe scaun înainte ca un motiv să-l determine în acest sens; dar atunci se va ridica de o manieră la fel de necesară și inevitabilă ca aceea în care bila se pune în mișcare după primirea impulsului. Ideea că un individ ar putea acționa cumva fără ca vreun interes să i-o ceară e la fel de absurdă ca aceea că o bucată de lemn s-ar putea rostogoli înspre mine fără a fi trasă de sfoară.

Dacă admitem existența liberului arbitru, fiecare acțiune umană este un miracol inexplicabil, un efect fără cauză.

Nici o cauză din lume nu-și explică efectul exclusiv din ea însăși, adică nu- l creează ex nihilo. Există întotdeauna o materie asupra căreia să se exercite, iar ea nu face decât să prilejuiască, într-un anumit moment, într-un anumit loc și asupra unei anumite ființe, o modificare ce este întotdeauna conform cu natura acestei ființe, posibilitatea ei trebuind, deci, să fie, preexistentă.

Explicarea fenomenelor adică a efectelor, precum și a raționamentelor care aduc aceste fenomene la sursa lor ultimă presupun întotdeauna existența anumitor forțe naturale. O forță naturală ca atare nu se supune nici unei explicații, dar constituie principiul oricărei explicații. La fel, nu se supune nici unei cauzalități, dar ea este tocmai ceea ce conferă fiecărei cauze posibilitatea, adică posibilitatea de a-și produce efectul.

…motivația nu se deosebește în esență de cauzalitate în general, ci este doar o formă particulară de-ale ei, anumite cauzalitatea ce operează prin intermediul înțelegerii. Și aici, cauza nu face decât să provoace manifestarea unei forțe ireductibile la forțe mai simple pe care trebuie s-o admitem ca fapt originar și inexplicabil; aceasta, purtând numele de voință, se distinge de celelalte forțe ale naturii prin faptul că ni se face cunoscută nu numai dinspre exterior, ci și, grație conștiinței, prin interior, de o manieră imediată. Doar cu premisa că o asemenea voință există și că, în fiecare caz particular, ea are o natură determinantă, pot cauzele îndreptate asupra ei, denumite aici motive, să-și exercite acțiunea. Această natură aparte și determinată individual a voinței, în virtutea căreia reacția ei sub influența unor motive identice diferă de la un om la altul, constituie ceea ce numim caracterul fiecăruia, ba chiar (pentru că nu este cunoscut a priori, ci doar în urma experienței), caracterul său empiric.

…cunoașterea motivelor nu este suficientă pentru a prezice acțiunea care trebuie să decurgă din ele: este nevoie, în plus, de cunoașterea precisă a caracterului căruia i se adresează.

Caracterul omului este empiric. Doar prin experiență învățăm să-l cunoaștem, nu doar așa cum e la altul, ci așa cum e în noi înșine.

Pot să fac ceea ce voiesc

Numai cunoașterea exactă a caracterului său empiric îi dă omului ceea ce numim caracterul dobândit: îl posedă acela care-și cunoaște precis calitățile personale, fie ele bune sau rele, și astfel înțelege ce poate să aștepte ori să ceară de la el însuși. Din acest moment el își joacă rolul (pe care înainte, cu ajutorul caracterului empiric, nu putea decât să-l reproducă) cu artă și metodă, fermitate și adecvare, fără a se dezbrăca vreodată de caracter, cum se spune, cum li se întâmplă celor care-și fac încă iluzii despre propria persoană.

Caracterul omului este invariabil: rămâne același pe tot parcursul vieții.

Omul însuși nu se schimbă niciodată: cum a acționat într-un caz va acționa și data viitoare, dacă împrejurările vor fi același (presupunând, totuși, că posedă o cunoaștere exactă a lor).

Onoarea autentică (nu onoarea cavalerească, a nebunilor), odată pierdută, nu mai poate fi regăsită niciodată, o singură faptă demnă de dispreț fiind suficientă pentru pătarea reputației pe veci.

Caracterul individual este înnăscut: nu e o operă de artă, nici produsul unor împrejurări fortuite, ci lucrarea naturii înseși. Se manifestă mai întâi la copil și, la scară redusă, arată cum va fi adultul.

Caracterul este chiar ereditar, dar numai din partea tatălui, inteligența venind, dimpotrivă de la mamă;

Așa cum în natura anorganică fiecare efect este produsul necesar al doi factori, pe de o parte forța naturală și primitivă a cărei esență se revelează în el, de cealaltă parte cauza particulară ce provoacă această manifestare, fiecare acțiune a omului este produsul necesar al caracterului său și al motivului intrat în joc. Atunci când cei doi factori sunt dați, acțiunea rezultă inevitabil. Pentru ca o acțiune diferită să poată avea loc, ar trebui să admitem existența unui motiv diferit sau a altui caracter. Astfel, am putea prevedea și chiar calcula dinainte, cu certitudine, fiecare acțiune, dacă n-ar fi foarte dificil să se determine caracterul cu precizie și dacă motivele n-ar rămâne adesea ascunse și întotdeauna expuse contraloviturilor altor motive, singurele ce pot pătrunde în sfera gândirii umane, fiind incapabile să acționeze asupra altei ființe în afară de om. Prin caracterul înnăscut al fiecărui individ, țelurile către care tinde el invariabil sunt deja determinate în esență; mijloacele la care poate recurge pentru a atinge aceste țeluri sunt condiționate când de împrejurările exterioare, când de înțelegerea și percepția lui, percepție care, la rândul ei, depinde de inteligența și cultura respectivului. Ca rezultat final obținem înlănțuirea gesturilor sale și rolul pe care trebuie să-l joace el pe lume.

…orice ființă, indiferent de specie, va reacționa întotdeauna sub influența cauzelor care, o solicită în conformitate cu natura sa individuală.

Tot ce se întâmplă, cele mai mici lucruri și cele mai mari, se întâmplă cu necesitate.

…acțiunile noastre nu sunt în niciun caz un prim început, și nici un element cu adevărat nou nu se naște prin ele, însă numai prin ceea ce facem aflăm ce suntem.

…până și cel mai mic accident se produce cu necesitate…

A ne dori ca un eveniment oarecare să nu aibă loc înseamnă să ne supunem prostește la o tortură gratuită, căci e același lucru cu a ne dori ceva absolut imposibil, ca și cum am vrea ca Soarele să răsară la apus. De fapt, întrucât orice eveniment, indiferent de amploare, este absolut necesar, nu are niciun sens să medităm la dimensiunea ori posibilitatea cauzelor ce au provocat o anumită schimbare și să ne gândim ce bine ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel; e iluzoriu, deoarece aceste cauze au intrat în joc și au acționat în virtutea unei puteri la fel de absolute ca aceea ce face Soarele să se ridice la răsărit. Ar trebui să privim evenimentele ce se derulează în fața noastră ca pe caracterele tipărite pe paginile cărții pe care o citim, știind prea bine că ele se găseau deja acolo înainte să deschidem noi tomul.

Toți oamenii sunt obligați să recunoască, printr-o consecință inevitabilă, că nu existăm din voința noastră, ci din necesitate; la fel, nu acționăm după bunul nostru plac, în virtutea unui liber arbitru care s-ar găsi înăuntrul nostru, ci pentru că Dumnezeu a prevăzut totul și ne conduce prin sfaturi și o virtute infailibilă și imuabilă.

…lumea este așa cum o dorește Dumnezeu și ar fi mai bună dacă Dumnezeu ar dori-o mai bună.

Întrucât esența și mișcare voinței vin de la Dumnezeu, trebuie să-i imputăm lui Dumnezeu toate actele voinței, bune sau rele, deoarece ea nu este decât un instrument în mâinile Lui.

Autorul suprem al tuturor actelor noastre volitive este creatorul lumii, care, cel dintâi, a pus în mișcare această imensă mașinărie și a așezat toate ființele în această poziție particulară din care orice eveniment subsecvent trebuie să rezulte printr-o necesitate inevitabilă. Acțiunile umane pot, deci, fie să nu conțină nici o intenție negativă, decurgând dintr-o cauză atât de desăvârșită, sau, dacă o conțin, trebuie să-l acopere pe creatorul nostru cu mustrarea care li se cuvine, căci recunoaștem că el este cauza lor ultimă și veritabilul autor. Asta pentru că, asemenea omului care, după ce a dat foc unei mine, este răspunzător pentru toate consecințele gestului său, indiferent dacă dâra de praf de pușcă este lungă sau scurtă, pretutindeni unde există un lanț neîntrerupt de modificări necesare, Ființa, finită sau infinită, care a produs-o pe prima trebuie să fie privită ca autoarea tuturor celorlalte.

Un lucru este liber atunci când există doar prin necesitatea naturii sale și nu este determinat să acționeze decât de sine însuși; un lucru este necesar sau mai curând constrâns atunci când este determinat de un alt lucru să existe și să acționeze în conformitate cu o anumită lege stabilită.

Într-adevăr, dacă o faptă rea provine de la natură, adică din constituția înnăscută a omului, greșeala trebuie pusă pe seama autorului acestei naturi.

Așa cum balanța este incapabilă să se pună singură în mișcare, nici voința liberă nu poate genera singură vreo acțiune, și asta în virtutea principiului conform căreia nimic nu se crează din nimic.

Tot ceea ce se produce, se produce cu necesitate, căci orice lucru care se produce are o cauză suficientă, fără de care nu s-ar fi produs; tot de aceea, acțiunile voluntare sunt necesitate.

Orice individ este înclinat să caute ce-i este util și să evite ce-i dăunează, mai cu seamă cel mai mare dintre relele firii, moartea; și aceasta printr-o necesitate naturală la fel de riguroasă ca aceea ce antrenează piatra în cădere.

…natura nu a produs, în toate epocile, decât un număr foarte restrâns de veritabili gânditori, și, în plus, acești gânditori n-au trăit decât pentru un număr foarte mic dintre semenii lor.

…atunci când un lucru nu există defel, n-am putea găsi în conștiință datele necesare pentru a-i demonstra realitatea.

…orice adevăr dovedit și consacrat reprezintă o cucerire pe teritoriul necunoscutului în marea problemă a cunoașterii în general și un punct de sprijin ferm în care vom putea aplica pârghiile menite să miște alte greutăți; este și un punct fix din care ne putem lansa dintr-un singur salt, în ocaziile prielnice, pentru a privi ansamblul lucrurilor dintr-un punct de vedere mai înalt.

Acțiunea, cu motivul care a provocat-o, nu este considerată decât o mărturie a caracterului omului; de altfel, ea este simptomul cel mai simplu al moralității lui și arată pentru totdeauna, în mod incontestabil, care este natura caracterului său.

Acolo unde este o vină trebuie să existe și responsabilitate;

…fiecare acțiune umană este produsul a doi factori: caracterul individual și motivul.

…voința este liberă, dar numai în ea însăși și în afara lumii fenomenelor.

…să căutăm opera libertății umane nu urmând simțul comun al vulgului, în acțiunile noastre individuale, ci în natura întreagă (existentua et essentia) a omului, care trebuie considerată ca un act liber, manifestându-se doar — pentru o înțelegere supusă formelor timpului, spațiului și cauzalității — sub aparența unei multiplicități și varietăți de acțiuni;

Fiecare lucru acționează în conformitate cu natura sa și prin manifestările sale active, sub solicitarea motivelor, ni se dezvăluie natura lui.

Libertatea, care nu poate exista în Operari (acțiune), trebuie să rezide în Esse (ființă). Este o eroare fundamentală, un hysteron proteron al tuturor timpurilor, să atribuim necesitatea Ființei și libertatea Acțiunii: contrariul este adevărul. Numai în Ființă rezidă libertatea, dar din Esse și din motive rezultă cu necesitate Operari, iar noi recunoaștem ceea ce suntem prin ceea ce facem. Pe acest adevăr și nu pe o pretinsă libertate de indiferență, se bazează conștiința responsabilității și tendința morală a vieții. Totul depinde de ceea ce este un om; ceea ce face decurge de aici firesc, ca un corolar al unui principiu.

…omul nu face niciodată ce vrea, și totuși acționează în mod necesar, deoarece el este deja ceea ce voiește, din ceea ce este decurgând firesc tot ceea ce face. Dacă-i vom privi acțiunile din perspectivă obiectivă, adică din afară, vom recunoaște îndată că, și acestea se supun legii cauzalității în toată rigoarea ei; pe de altă parte, pe plan subiectiv, fiecare simte că nu face niciodată decât ceea ce voiește. Dar asta dovedește numai că acțiunile sale sunt expresia pură a esenței lui individuale. Tot așa ar simți orice altă creatură, chiar cea mai mică, dacă ar fi capabilă de simțăminte.

Înțelegerea, sau facultatea cognitivă, este mediumul motivelor, adică intermediarul prin care ele acționează asupra voinței, care este, putem spune fără a greși, elementul fundamental al omului.

Voința constituie omul propriu-zis; inteligența este numai organul său, antenele sale îndreptate spre exterior, adică intermediarul între motive și voință.

Pasiunea constituie excitarea bruscă, violentă a voinței de către o reprezentare care pătrunde dinspre exterior și capătă forța unui motiv; această reprezentare posedă o asemenea vivacitate, încât blochează din calea înțelegerii tot ceea ce ar putea acționa în caz contrar, în calitate de motiv opus.

…putem considera că o crimă a fost săvârșită în absența libertății intelectuale dacă autorul ei, în momentul când a acționat, nu știa ce făcea, sau, mai general, era incapabil să conceapă elementele care ar fi trebuit să-l împiedice, mă refer la consecințele legare ale faptei sale.

Operari sequitur Esse, adică fiecare ființă din lume acționează în conformitate cu esența ei, în care toate manifestările sale active sunt conținute deja în potențialitate (potentia), dar nu trec la faptă (actum) decât atunci când cauzele exterioare le determină în acest sens; și tocmai aceste manifestări fac cunoscută esența de la care emană.

Conștiința nu este decât cunoașterea tot mai intimă pe care modul nostru de acțiune ne-o dă despre sinele nostru.

Noi înșine nu învățăm să ne cunoaștem decât empiric, asemenea celorlalți oameni, și nu avem nici o conștiință a priori despre caracterul nostru.

Gândirea lui Platon, luată în ansamblu, îmi pare a fi următoarea: sufletele, înainte de a pătrunde în corpuri și de a fi supuse unor genuri de viață determinate, au libertatea de a-și alege o existență sau alta pe care, după aceea, v-a trebui s-o ducă în corpul anume care-i convine fiecăreia, așa încât pot alege viața unui leu la fel de bine ca pe aceea a unui om. Dar, o dată ce s-au hotărât pentru acest gen de existență determinat, această libertate le este retrasă. Apoi, când au coborât în corpuri și din suflete libere libere au devenit sufletele animalelor, ele obțin gradul de libertate care convine naturii fiecăruia animal. Or, această libertate poate să fie când foarte inteligentă și foarte mobilă, ca la om, când restrânsă și greoaie, ca la majoritatea celorlalte animale. Ea depinde direct de natura fiecărui animal și, cu toate că își este propria forță motrice, e guvernată de instinctele ce rezultă din această natură.