Parerga și paralipomena

…în capul nostru nu se ivesc imagini odată cu un prilej intern — provenind eventual din liberul arbitru [Willkür] sau din înlănțuirea gândurilor —, ci cu unul extern.

…lucrurile pe care câțiva au reușit să le pătrundă nu se pot impune atât timp cât spiritul vremii nu e suficient de copt să le accepte;

…în lume absurdul este cel care procură mai lesne succesul.

O neclaritate a expunerii izvorăște însă întotdeauna dintr-o neclaritate a propriei înțelegeri și chibzuiri a filozofemelor.

Antiteza dintre idealism și realism privește ceea ce este cunoscut, obiectul, pe când cea dintre spiritualism și materialism privește acel care cunoaște, subiectul.

un iubitor de sine

iubitor de înțelepciune

…un mare spirit trebuie totuși să-și recunoască treptat chemarea și poziția față de omenire, deci să ajungă la conștiința că nu aparține turmei, ci păstorilor, vreau să spun educatorilor speciei umane; astfel îi va deveni clară obligația de a nu-și limita influența nemijlocită și certă la puținii pe care întâmplarea îi va aduce aproape de el, ci de a și-o extinde asupra omenirii, pentru ca această influență să poată ajunge la excepții, la cei extraordinari, așadar la cei rari din cuprinsul lor. Organul însă prin care se vorbește omenirii este singur scrisul: pe cale orală nu se vorbește decât unui număr de indivizi, deci ceea ce se spune astfel rămâne, în raport cu specia umană, o chestiune privată.

…mi-e greu să cred că cei ce nu au scris au fost spirite cu adevărat mari: înclin mai curând să-i socotesc niște eroi cu precădere practici, care au influențat mai mult prin caracter decât prin minte.

Natura inferioară are chiar o tendință instinctivă de a insulta, de îndată ce începe să simtă o superioritate intelectuală.

Nimic nu este în intelect care să nu fi fost înainte de simțuri.

…orice gândire este o funcție fiziologică a creierului, la fel cum digestia este una a stomacului.

Profunzimea gândirii își află materialul în noi înșine; perspicacitatea trebuie să și-l primească din afară, pentru a avea date.

…cum ar putea să fie un Dumnezeu în cer, dacă cerul nu există?

Adevărul e însă că a fi liber și a fi creat sunt două însușiri care se anulează reciproc, deci care se contrazic; de aceea, afirmația că Dumnezeu a creat niște ființe cărora le-a acordat totodată libertate a voinței înseamnă de fapt că le-a creat și în același timp nu le-a creat. Căci operari sequitur esse, adică efectele sau acțiunile fiecărui lucru posibil nu pot fi niciodată altceva decât consecința alcătuirii sale, care ea însăși nu poate fi cunoscută decât în acele afecte sau acțiuni. Astfel, pentru ca o ființă să fie liberă în sensul cerut aici, ea ar trebui să nu aibă chiar nici o alcătuire, dar asta înseamnă să nu fie absolut nimic, deci să fie și să nu fie totodată. Căci ceea ce este trebuie să și fie ceva: o existență fără esență nu poate fi nici măcar gândită.

Înainte de Kant, s-ar putea spune, eram în timp; acum timpul este în noi.

…dacă nu sunt, nici timpul nu mai este.

Oare nu ni se strâmbă și falsifică concepțiile fundamentale, primele și cele mai esențiale, despre noi înșine și toate lucrurile, dacă pornim de la presupoziția că totul a fost creat și orânduit din exterior, după concepte și planuri bine chibzuite, de către o ființă personală, așadar individuală, presupunând de asemenea că esența fundamentală a omului este una cugetătoare și că el este compus din două părți complet eterogene care s-au întrunit și alipit între ele, fără să știe cum, și care acum trebuie s-o scoată la capăt împreună, pe cât de bine cu putință, pentru ca în curând să se despartă din nou, nolentes volentes, pe vecie?

Privitor la orice mișcare în genere, de orice fel ar fi ea, se poate stabili a priori că este perceptibilă întâi de toate printr-o comparație cu ceva aflat în repaus; de urmează că nici scurgerea timpului, cu toate cele conținute în el, nu ar putea fi percepută dacă nu ar există ceva care să nu ia parte la el și cu al cărui repaus să-i comparăm mișcarea.

E nevoie așadar să existe ceva imobil în conștiința însăși. Dar aceste ceva nu poate fi nimic altceva decât însuși subiectul cunoscător, care contemplă neclintit și neschimbat curgerea timpului și mișcarea conținutului său. Înaintea privirii sale, viața se desfășoară până la capăt ca o piesă de teatru.

Timpul nu poate avea un început, și nici o cauză nu poate fi prima. Ambele principii sunt certe a priori, deci incontestabile; căci orice început este în timp, așadar îl presupune, și orice cauză trebuie să aibă înaintea ei una precedentă, al cărei efect este. Cum ar fi putut așadar să survină un prim început al lumii și al lucrurilor?

…timpul, fiind de-a dreptul infinit, se vădește întotdeauna mult prea mare pentru o lume presupusă drept finită în el.

…o lume limitată în spațiul infinit se reduce, oricât de mare ar fi ea, la o dimensiune infinit de mică, astfel că se ivește întrebarea: la ce bun există restul spațiului?

Filozofie în schimb este o știință și nu are, ca atare, articole de credință: în filozofie, drept urmare, nu se poate admite ca existent nimic în afară de ceea ce este fie dat empiric în mod direct, fie a fost demonstrat prin deducții neîndoielnice.

…putem gândi ceva ca necesar numai în măsura în care este consecință, nu în măsura în care este temei pentru un altceva dat.

Lumea nu are așadar nevoie pentru persistența ei de nimeni în afara ei înseși. Căci persistența e Vișnu.

De puțină vreme am primit o reprezentare grafică remarcabilă în această privință a genezei acestei conștiințe despre Dumnezeu, și anume o gravură în cupru care înfățișează o mamă care-l dresează pe copilul ei de trei ani, îngenunchiat pe pat și cu mâinile împreunate, să se roage — fără doar și poate o activitate frecventă, care constituie tocmai geneza conștiinței despre Dumnezeu; căci e neîndoielnic faptul că, după ce creierul aflat în prima etapă a creșterii a fost pregătit astfel încât de la vârsta cea mai fragedă, conștiința despre Dumnezeu va fi atât de puternic înrădăcinată în el ca și cum ar fi fost cu adevărat înnăscută.

Pe Dumnezeu, care la origine era Iahve, filozofii și teologii l-au despuiat haină după haină până când la sfârșit nu a mai rămas nimic decât cuvântul.

Omul se bizuie mai degrabă pe îndurarea altuia decât pe meritul propriu: iată un stâlp de bază al teismului. Așadar, pentru ca inima (voința) să aibă parte de alinarea rugăciunii și de mângâierea speranței, intelectul trebuie să-i creeze un Dumnezeu; dar nicidecum invers, ca și cum s-ar ruga pentru că a dedus corect din punct de vedere logic un Dumnezeu. Lăsați-l pe om fără nevoie, dorințe și necesități, să fie eventual o ființă pur intelectuală, lipsită de voință; nu va avea nevoie de nici un Dumnezeu și nici nu-și va face unul. Aflată la grea strâmtoare, inima, adică voința, simte nevoia să invoce un spirit omnipotent, prin urmare supranatural; așadar, din cauza nevoii de rugăciune este ipostaziat un Dumnezeu, nu invers.

Credința în zei este așadar înrădăcinată în egoism.

Pe măsură ce spaimele ori nenorocirile oamenilor devin mai apăsătoare, ei tot inventează noi tipuri de proslăvire; chiar și cel care-și întrece înaintașii umflând titlurile divinității sale va fi cu siguranță întrecut de succesorii săi cu epitete de laudă mai noi și mai pompoase. Și tot așa, până când, în cele din urmă, vor ajunge la infinitul însuși, dincolo de cere nici un progres nu mai e posibil.

…numărul lucrurilor a căror existență nu poate fi demonstrată este infinit.

…teismul oferă, ce-i drept, un sprijin moralei, însă unul de tipul cel mai grosier, ba chiar unul prin care adevărata și pura moralitate a purtării este în fond suprimată, de vreme ce fiecare acțiune neegoistă se preschimbă într-una egoistă prin intermediul unei polițe pe termen foarte lung, dar sigure, care se primește drept plată pentru acest serviciu. Astfel, Dumnezeu care la început era creator apare în cele din urmă ca răzbunător și răsplătitor. Considerația acordată unuia ca acesta poate, într-adevăr, să provoace acțiuni virtuoase, numai că ele nu vor fi pur morale, de vreme ce motivul lor este frica de pedeapsă și nădejdea la răsplată; mai degrabă, natura intimă a unei asemenea virtuți se va reduce la un prudent și bine chibzuit egoism. În ultimă instanță, contează numai tăria credinței în lucruri nedemonstrabile: dacă ea există, firește că nu ne vom codi să acceptăm o scurtă perioadă de suferință în schimbul unei eternități de bucurii, iar adevăratul principiu călăuzitor al moralei va fi: ‘să poți aștepta’. Atât numai că oricine caută o răsplată pentru faptele sale, fie în lumea aceasta, fie într-una viitoare, e un egoist; dacă-i scapă recompensa sperată, îi va fi indiferent dacă s-a întâmplat din cauza hazardului care guvernează această lume sau din cauza deșertăciunii iluziei care i-a clădit-o pe cea viitoare. De aceea teologia morală a lui Kant subminează de fapt morala. A parte ante, teismul se află din nou în conflict cu morala, pentru că abolește libertatea și responsabilitatea. Căci într-o ființă care este, cât privește existentia și essentia, opera altcuiva, nu pot fi concepute nici vina, nici meritul.

O ființă care a primit totul nu poate acționa decât prin ceea ce i-a fost dat, iar toată puterea divină, care e infinită, n-ar putea-o face independentă.

Adevărurile, cum se știe, stau toate în legătură; dar și erorile își conferă una alteia necesitate — la fel cum o minciună o cheamă pe a doua sau cum două cărți de joc, proptite una în cealaltă, se sprijină reciproc — câtă vreme nu le doboară ceva pe amândouă.

În Vechiul Testament se făgăduiește ca răsplată a virtuții să trăiești foarte îndelung pe pământ (de ex. Deuteronom 5:16 și 33), în Veda, în schimb să nu te mai naști. — Disprețul cu care erau mereu priviți evreii de către toate popoarele contemporane lor poate să se fi bazat în mare măsură pe caracterul mizerabil al religiei lor.

…omenirea a învățat de la mine câteva lucruri pe care nu le va uita niciodată, iar scrierile mele nu vor pieri.

…numai cine a cunoscut un adevăr din temeiurile sale și l-a cumpănit în consecințele sale, i-a dezvoltat întregul conținut, a cuprins cu privirea întinderea domeniului său și l-a expus mai apoi, în deplină conștiință a valorii și importanței lui, în chip limpede și coerent, numai acela îi este părinte.

Nu există mijloace pe care invidiosul să nu le întrebuințeze spre a defăima meritul sub masca dreptății… Numai invidia vrea să găsim la cei vechi toate descoperirile moderne. O frază lipsită de sens sau greu de înțeles înainte de a se fi făcut aceste descoperiri e de ajuns pentru a da prilej invidioșilor să țipe că e vorba de plagiat.

Cel căruia îi place să privească cu luare aminte spiritul omenesc vede în fiecare secol cinci sau șase oameni de spirit dând târcoale în jurul descoperirii pe care o face omul de geniu. Dacă onoarea îi rămâne acestuia din urmă, faptul se datorează împrejurării că această descoperire devine în mâinile sale mai rodnică decât în mâinile oricărui altuia; căci el își exprimă ideile cu mai multă forță și precizie; și, în sfârșit, pentru că, după felul diferit în care oamenii valorifică un principiu sau o descoperire, se vede totdeauna cui aparține acest principiu sau această descoperire.

Fără nici o încurajare din afară, singura dragoste pentru munca mea a fost cea care mi-a susținut năzuința pe durata multelor mele zile și nu m-a lăsat să obosesc: cu dispreț mă uitam atunci la gloria zgomotoasă a celor rele.

Nu am vrut să mai tărăgănesc multă vreme însă publicarea acestor scurte lucrări, întrucât, conform mersului naturii, sfârșitul carierei mele nu poate fi departe sau, mai bine spus, începutul ei. Căci cei ce vor gândi cu mine, așadar cei care vor trăi propriu-zis împreună cu mine, ajung mai aproape și fac deja pasul către ființă: pe aceștia îi salut, luându-mi rămas bun de la o specie care mi-a rămas străină.