Arta de a avea întotdeauna dreptate

Stă în firea omului ca, de fiecare dată într-o comunicare de idei, într-o împărtășite reciprocă de opinii (mai puțin în dialogurile istorice) unul să afle că ideile celuilalt despre unul și același lucru diferă de ale lui, iar cel dintâi să nu-și revizuiască în primă instanță propria gândire, pentru a găsi la el posibila eroare, ci să presupună ca aparținând gândirii străine, așadar celuilalt: asta înseamnă că omul are, prin natura sa, pretenția de a avea întotdeauna dreptate;

Oamenii vorbesc înainte chiar de a fi gândit, iar dacă observă că opinia exprimată de ei s-a dovedit a fi falsă și nu au dreptate, atunci măcar să salveze aparențele și să lase impresia că lucrurile stau invers.

Orice om vrea, de regulă, să-și impună propria părere, chiar dacă pe moment aceasta i se pare falsă ori măcar îndoielnică.

Dacă buna credință și sinceritatea ar guverna lumea, atunci lucrurile ar sta altfel; dar pentru că nu din ele se hrănește lumea, nici nu trebuie să le pui în practică, ele fiind oricum monedă slabă: - tot astfel se întâmplă și în cazul unei dispute de argumente: dacă-i dau dreptate adversarului - de îndată ce el pare a susține adevărul -, atunci pot fi sigur că el nu o va face la rândul său, într-o situație similară; mai curând, el va proceda per nefas: astfel că sunt nevoit să fac și eu la fel. E ușor să-ți spui că nu te interesează decât adevărul, fără să ții cu tărie de propriile argumente sau convingeri; dar asta nu înseamnă că celălalt o face întocmai: așa încât e greșit să plec de la această premisă. În plus, dacă renunț la opinia mea - în condițiile în care doar am reflectat la ea îndelung -, de îndată ce mi se pare că celălalt are dreptate, atunci se poate întâmpla să renunț la adevăr, cedând astfel unei impresii de moment și acceptând eroarea.

Instrucția potențează puterile înnăscute ale minții.

Realitatea ne arată că niciodată nu poți fi pe de-a-ntregul sigur dacă ai sau nu dreptate în mod obiectiv.

Adevărul este îngropat în adâncuri.

E ușor să spui că, într-o dispută, nu te interesează decât aflarea adevărului; doar că nu știi încă unde se află acest adevăr: atât propriile argumente, cât și cele ale preopinentului pot fi înșelătoare.

Într-o dispută, omul are tendința firească de a se salva printr-un topos, de îndată ce este prins la înghesuială.

Adevăratul concept al dialecticii este cel amintit mai sus: o scrimă spirituală, care are drept scop să ni se des dreptate într-o dispută, deși numele de eristică ar fi mai potrivit.

Extensia. Opinia adversarului trebuie extinsă peste limitele ei naturale, ea trebuie interpretată cât se poate de general, într-un sens cât mai larg, ba chiar exagerată; opinia proprie trebuie luată, în schimb, în sensul cel mai precis, restrângând-o la limite cât se poate de strâmte: căci cu cât mai generală este o opinie, cu atât mai atacabilă este ea.

A se folosi omonimia, astfel încât afirmația făcută să poată fi extinsă și asupra acelor lucruri care, dincolo de raportul de omonimie propriu-zis, nu au nimic în comun cu materia în cauză; a se infirma apoi omonimul făcând risipă de argumente, pentru a se lăsa impresia că s-a infirmat afirmația.

Adevărata onoare nu poate fi lezată prin ceea ce ni se întâmplă, ci doar prin ceea ce facem noi înșine; căci omului i se poate întâmpla orice.

A se lua orice opinie enunțată, relative (respectiv), ca și cum ar fi enunțată cu caracter general, simpliciter (absolut); sau măcar a se enunța o astfel de opinie în relație cu un lucru complet diferit, pentru a o infirma apoi tocmai în acest caz din urmă.

Dacă vrei sà tragi o conluzie, atunci nu trebuie sà lasi altora posibilitatea sã ó prevadà, ci trebuie sà amintesti una câte una premisele, in cadrul discutiei, färà a atrage atentia asupra lor; altmin- teri, adversarul va incerca oricând sá te incurce. Sau dacà nu esti sigur cà adversarul va accep- ta premisele, atunci aminteste doar premisele premiselor; foloseste prosilogismele; incearcà sã obtii confirmarea premiselor mai multor astfel de prosilogisme, färà o ordine anume, ascun- zând astfel jocul la care te dedai, pânà când adversarul va accepta tote premisele necesare argumentatiei tale. Cu alte cuvinte, pledează-ti cauza prin inváluire.

Pentru a ne demonstra teza, putem folosi si premise false, anume in cazul in care adversa- rul nu le-ar accepta nicicum pe cele adevârate, fie din cauzà cà nu realizeazà adevárul lor, fie pentru cà intuieste cà teza decurge automat din ele: a se formula enunturi care sunt false in sine, dar care sunt adevärate folosite ad hominem, si a se argumenta prin modul de gândire al adver- sarului, ex concessis. Câci adevárul poate reiesi si din premise false, pe când neadevárul niciodatà din premise adevárate. Tot astfel, se pot infir- ma argumentele false ale adversarului prin alte argumente false, pe care el sà le accepte, totugi, drept adevárate: avem de-a face cu un adver- sar, deci trebuie sà ne folosim de modul säu de gândire. De exemplu, dacà este adeptul unei secte religioase, a cárei doctrinà nu o imbrâti- gâm: putem folosi impotriva lui chiar enunturi specifice doctrinei acelei secte, ca principia. Cf. Aristotel, Topicele, VIII, 9.

Se poate face o petitio principii camuflatà, pos- tulându-se ceea ce e de demonstrat fie 1) sub un alt nume - de exemplu „renume

Onoare

virtute

virginitate'' etc., dar si concept alternative precum ,,animale vivipare

vertebrate

Dacà disputa de argumente este purtatà riguros si formal, iar cei angrenati in disputà doresc sà se facà intelesi in modul cel mai clar cu putintà, atunci cel care a emis teza si care trebuie so demonstreze va pune intrebäri adver- sarului sãu, pentru a putea extrage adevárul tezei sale din concesiile fàcute de cel din urmã. Aceastà metodà erotematicà era forte folosità in Antichitate (se mai numeste si socraticà); si alte stratageme amintite mai jos - pe care le-am prelucrat liber dupà Aristotel, Respingerile sofis- tice, 15 - se referà la aceeasi metodà. Trebuie sà punem mai multe intrebari, even- tual toate deodatà, pentru a putea ascunde con- cesia pe care o tintim cu adevärat. in schimb, argumentatia proprie trebuie expusà rapid, pe baza concesiilor fäcute de adversar: câci cei care gândesc lent nu ne vor puta urmâri si vor trece cu vederea eventualele greseli sau lipsuri din argumentatie.

Adversarul trebuie infuriat: câci astfel el nu mai este capabil sa judece corect si sã profite de ascendentul pe care-l are, eventual, asupra noastra. il putem infuria find pur si simplu impertinenti, sâcâindu-l si find in chip vädit nedrepti cu el.

intrebärile nu trebuie puse in ordinea impu- sà de concluzia la care trebuie sà ajungem, ci prin intermediul a tot felul de permutári: adver sarul nu va mai sti incotro merge demonstra- tia noastrà, neputând astfel sà-si punà la punct contraargumentele; de asemenea, ráspunsurile sale pot fi folosite pentru a trage din ele diverse concluzii, chiar concluzii opuse, in functie de natura räspunsurilor. Existà aici o similitudi- ne cu stratagema a IV-a, care ne cere sà nu ne dezväluim rationamentul.

Dacà ne dam seama cà adversarul respin- ge intentionat intrebärile care l-ar fi silit sã accepte demonstratia enuntului nostru, atunci trebuie puse întrebari contrare, ca si cum am vrea sà obtinem confirmarea enuntului contrar, ori cel putin trebuie sà-i punem ambele tipuri de intrebari, pentru a-l deruta si a-l face sà nu mai observe de ce confirmare avem nevoie in demonstratia noastra.

Dacà procedam prin inductie, iar adversa- rul ne concede cazurile particulare pe baza cârora ne putem enunta teza, atunci nu trebuie sà-l intrebam dacà acceptà si adevárul general decurgând din aceste cazuri particulare; ci tre- buie enuntat adevarul respectiv ca deja stabilit si unanim acceptat: astfel, adversarului i se va parea cà a acceptat el insusi adevarul respectiv, si chiar si asistentei insesi i se va párea intocmai, pentru cà îsi va aminti de numeroasele intrebari legate de cazurile particulare care trebuie sà fi condus la concluzia respectivà.

Dacà este vorba de un concept general, care nu are incà un nume propriu, ci trebuie denu mit printr-o figurà de stil sau printr-o parabolà, atunci trebuie aleasã de la bun inceput o astfel de parabolà, care sà fie favorabilà tezei noastre. Astfel, in Spania de exemplu, denumirile celor douà partide politice sunt serviles si liberales - cu sigurantà ele au fost date de adeptii celui din urmà. Numele de „,protestanti

, evanghelici

,eretici

innoire

ordinea in vigoare

dezordine

cult

confesiune

evlavie

însuflețite pentru Domnul

bigotism

superstiție

Pentru a-l face pe adversar sà confirme un enunt, trebuie sà-i oferim si contrariul enuntului si sà-i dam posibilitatea sã aleagà, dar pronun- tând contrariul atât de ràspicat, incât adversarul sã evite paradoxul si sà accepte enuntul nostru care pare cel mai plauzibil. De exemplu, l-am putea face sà conceadà cà cineva trebuie sà facà tot ce-i spune pärintele sau; atunci intrebam: „Trebuie sà fii ascultator sau neascultàtor fatà de pärinti, in toate privintele?

des

,des

in putine cazuri

in suficient de multe cazuri

,suficient de multe

O stratagem impertinentà este sã pro- clamàm teza noastrà ca fiind demonstratà väzând cà suita de intrebari puse adversarului a atras räspunsuri defavorabile tezei -, in ciuda oricàrei evidente, si sã triumfam pur si simplu. Dacà adversarul este timid sau prostánac, iar noi insine nu ducem lipsà de neobräzare si, in plus, avem si o voce rásunàtoare, atunci gansele de izbândà sunt mari. Stratagema aceasta tine de fallacia non cause ut causae.

Dacà am enuntat un paradox si nu reusim sã gásim argumente in sprijinul acestui enunt, atunci 1i oferim adversarului oricare altà propo- zitie corectà, cu conditia ca nici aceasta sà nu fie chiar usor de demonstrat, asa incât el s-o accepte sau s-o respingà, ca gi cum am vrea sã obtinem, ca o consecintà a ei, argumentul pentru primul enunt. Dacà adversarul respinge cea de-a doua propozitie din mefientà, atunci ducem propo- zitia ad absurdum si iesim triumfàtori; dacà insà el concede continutul celei de-a doua propozi- tii, atunci inseamnà cà, pe moment, am enuntat ceva validabil, iar girl argumentelor poate fi continuat. Sau recurgem, in plus, la stratagema dinainte si afirmam cà, prin aceasta, paradoxul nostru a fost demonstrat. E nevoie de o mare dozà de impertinentà pentru aga ceva, dar expe- rienta aratà cà existà unii oameni care aplicà aceastà stratagemà instinctiv.

Argumenta ad hominem sau ex concessis. Odatà ce adversarul a fàcut o afirmatie, trebuie sã vedem dacà nu cumva aceasta stà in oarecare masurà in contradictie - chiar si aparentà - cu oricare altà afirmatie sau concesie de-a sa ante- rioarà, ori cu principle vreunei scoli filozofice sau ale vreunei secte, al caror nume l-a amintit laudativ sau aprobator, ori cu faptele membrilor acestei secte - fie ei devotati ori doar pretinsi membri -, ori, în fine, cu proprile-i fapte sau conceptii. Dacà adversarul nu condamnà, de exemplu, suicidul, atunci exclamam pe datà: „Päi, de ce nu te spânzuri?

Intr-un fel sau altul, tot vom reusi sâ-lincurcam.

Dacà adversarul ne pride la inghesuialà cu un contraargument, ne vom puta salva printr-o disociere de nuantà - fie ea si purà improvizatie-, cãutând o expresie echivocà sau un caz aparte, in màsura în care enuntul o permite.

De indatà ce observam cà adversarul ince- pe o argumentare care are toate sansele sã ne infirme teza, atunci nu trebuie sà-l lásam sâ-si termine girul argumentelor, ci vom intrerupe, din când in când, desfásurarea disputei, vom sári [la alte teme], vom deturna atentia asupra altor enunturi: pe scurt, vom pune în practicà o mutatio controversiae.

Dacà adversarul pretinde in mod imperios sã aducem un contraargument fatà de un anumit punct din argumentatia sa, iar noi nu gásim pe moment nimic, atunci trebuie sà generalizám, pe cât se poate, problema si sà formulam obiectii legate tocmai de aspectul general. De exemplu, suntem chemati sà infirmam o anumità ipotezà din fizicà: ne vom arâta sceptici fatà de cunoas- terea umanà in general, vom arâta cât de inse- látoare este aceasta si vom ilustra cu exemple concrete din alte domenii.

Dacà am cerut sà ni se prezinte premisele unei teze, iar adversarul le-a expus, confirmân- du-le astfel, atunci nu trebuie sà-l làsám sà for- muleze el insugi si concluzia, ci vom trage noi insine concluzia: chiar si atunci când una sau alta din premise nu este satisfàcutà, tot o admi- tem si trecem direct la formularea concluziei. Se cheamá cà am aplicat o fallacia non cause ut causae.

in cazul in care adversarul recurge la un argu- ment superficial sau sofistic, pe care-l sesizám de indatà, putem, desigur, sà-l contracaràm arátând penibilul si superficialitatea argumentului; dar mai bine este sà räspundem printr-un contra- argument la fel de superficial si sofistic, pentru a- putea pune în incurcâturà. Câci nu adevà- rule important, ci cine câstigà. Dacà adversarul invocà, de exemplu, un argumentum ad hominem, atunci ajunge sã param cu un contraargument ad hominem (ex concessis): in general, e mai putin complicat sã ne folosim de un argumentum ad hominem, de indatà ce ni se oferà ocazia, decât sà incercam, in lungi analize, sà lämurim ade- varata naturà a lucrurilor.

Dacã adversarul pretinde sá-i concedem un punct din care problema disputatá ar decurge nemijlocit, atunci vom nega, pretinzând cà este doar o petitio principit; atât el, cât si auditoriul vor considera cà un enunt asemanator proble mei este identic cu problema: in acest fel, i-am refuzat adversarului cel mai tare argument.

Contrazicerea si cearta incità la exagerarea afirmatiei. Putem, prin urmare, sà-l determi- näm pe adversar, contrazicându-l, sã exagere- ze o afirmatie care în sine este adevaratà sau care poate fi validatà mâcar pe un domeniu de definitie bine precizat: dupà ce vom fi infirmat aceastà exagerare, va puta parea cà am infirmat si afirmatia sa initialà. Dar trebuie sà si stim sã ne aparam impotriva acestei stratageme gi sã nu ne lásam antrenati, atunci când suntem contra- zigi, intr-o exagerare sau într-o extensie neper- misà a domeniului de definitie pentru afirmatia noastrà. Adesea, adversarul insugi va cauta sã extindà afirmatia noastrà asupra unui obiect la care noi nu ne-am referit: in atare situatie, tre- buie sà stim sà param imediat, sà-i precizam adversarului din nou limitele de valabilitate ale afirmatiei, prin formule de genul: „, Eu n-am spus decât atât si nimic mai mult.

Arta de a enunta false silogisme. Folosin- du-ne de enuntul adversarului, putem forta, prin deductii false si prin deformarea sensului conceptelor, formularea unor propozitii care nu decurg nicicum din acel enunt si care nu reflectà in nici un fel opinia adversarului, ci, dimpotrivà, sunt absurde si chiar pernicioase: va párea dintr-odatà cà enuntul sãu conduce la alte enunturi care fie sunt contradictorii in sine, fie contrazic adeváruri recunoscute; indirect, va párea cà i-am infirmat enuntul, aceasta find o apagogà. Si in acest caz, am aplicat stratagema fallacia non cause ut causae.

Aceastà stratagem urmäreste realizarea unei apagoge printr-o instanta, un exemplum in contrarium. Aça-numita Eraywyn, (lat. inductio) reclamà un numár mare de cazuri particulare pentru un enunt cu caracter general; pe când o áraywyn are nevoie de un singur caz particular in contradictie cu enuntul general, pentru a-l infirma pe acesta: un astfel de caz se numeste „instantä

Toate rumegà- toarele sunt cornute

Un artificiu sclipitor este aga-numita retorsio argumenti: se aplicà atunci când [ne däm seama c] argumentul pe care adversarul vrea sà-l folo- seascà pentru sine ar fi mai bun folosit impotri- va sa; el spune, de exemplu: „E doar un copil, sã nu i-o luäm in nume de ráu!

Tocmai pentru cà incà e un copil, trebuie educat, pentru a nu-i încuraja pornirile rele

Dacà, dupà ce-am invocat un argument, adversarul devine subit agresiv, atunci trebuie sà insistäm cât se poate pe acel argument: nu doar pentru cà e bine sà-l infuriem pe adversar, ci pentru cà, probabil, am atins punctul sensi- bil al argumentärii sale si cà, prin urmare, am putea sâ-l inghesuim mai tare decât ne dam seama pe moment.

Aceastà stratagemà este aplicabilà, in princi- piu, atunci când oamenii culti au o controver. sà in fata unei audiente inculte. Dacà nu avem la indemânà niciun argumentum ad rem si nici mâcar unul ad hominem, atunci trebuie invocat un argument ad auditores, adicà un enunt nea- devárat, dar a carui nonvaliditate nu e sesiza- bilà decât de specialistii unui anumit domeniu; adversarul este specialist, dar asistenta nu. Prin urmare, adversarul va apárea in ochii asistentei ca find bätut, mai ales dacà enuntul respectiv 1i acoperà teza de ridicol: oamenii sunt intot- deauna gata sà izbucneascà in râs - cel putin cei bine dispusi vor fi de partea noastrà. Pentru a demonstra falsitatea enuntului nostru, adver sarul ar trebui sà se lanseze in lungi explicatii sã invoce legitàti stiintifice sau sà facà recurs la alte probleme. Dar, pentru asa ceva, nu va gasi ascultätori prea lesne. Exemplu: Adversarul afirmà cà, in geneza fali ilor continentale, masa din care s-au cristalizat granitul si celelalte roci era lichidà, din cauza temperaturilor crescute; cu alte cuvinte, era topità: temperatura ei trebuie sà fi fost de cca. 200° R12, iar masa respectivà s-a cristalizat la contactul cu apa márilor, care o acoperea. Invocàm un argumentum ad auditores, cum cà, la o astfel de temperaturà, ba chiar de la vreo 80° in sus, marea ar fi dat deja in clocot si s-ar fi eva- porat in atmosferà, plutind acum sub formã de norisori.- Auditoriul izbucneste in râs. Pentru a ne contracara, adversarul ar trebui sà arate cà temperatura de fierbere nu depinde doar de temperaturà, ci si de presiune, ba chiar depinde atât de mult de presiunea atmosfericà, incât nici la 200° R apa márii nu s-ar puta evapora in intregime. - Ei bine, cei nepriceputi la fizicã ar avea nevoie de un tratat intreg ca sà fie convingi de asa ceva.

Dacà observam c urmeazà sà pierdem, atunci trebuie sà realizam o diversiune: altfel spus, enuntam brusc ceva care nu are nicio legà. turà cu discutia in cauzà, dar care dá impresia cà ar avea vreo legàturà si ar fi un argument impotriva adversarului. Dacà diversiunea are, totugi, legàturá cu thema quaestionis, atunci vom proceda cu oarecare modestie; dacà nu, dacã diversiunea e legatá doar de adversar, atunci vom proceda cu impertinentà Exemplu: Mi-am exprimat admiratia fatà de faptul cà, in China, nu existà aristocratie eredi- tarà, iar functiile in stat sunt ocupate doar pe bazà de examina. Preopinentul meu a afirmat cà eruditia iti dà dreptul de a ocupa functii publi- ce la fel de putin cât iti dà acest dept pozitia socialà dobândità prin nastere, pe care el, totugi, nu o desconsidera. - in acest punct i s-au incur- cat socotelile. [Preopinentul meu] a recurs la o diversiune, spunând cà, in China, toate stárile sunt supuse coercitiei punitive, fapt pe care l-a pus in legâturà cu numárul mare de consuma- tori de ceai, amble aspecte find reprobabile, in ochii sai. - Dacà m-as fi apucat sà räspund la toate acestea, atunci m-as fi läsat deturnat de la obiectul discutiei si mi-ar fi scâpat din mânà o victorie deja obtinutà. De mult tupeu dau dovadà cei care recurg la diversiuni care nu privesc in nici un fel chesti- unea in cauzà, ci sunt construite pe formule de genul: „Da, päi dupà cum spuneati dumnea- voastrà insivà mai deunâzi etc. .

Argumentum ad verecundiam.'4 A se invoca, in loc de cauze, o autoritate, in functie de gradul de eruditie al adversarului, Seneca spune: Unusquisque mavult credere quam judicarels (cf. De vita beata, I, 4); totul devine un simplu joc, dacà poti invoca o autoritate pe care adversarul s-o respecte. Si cu cât adversarul are cunostinte mai limitate si facultäti mai subrede, cu atât va accepta valabilitatea mai multor auto- ritâti. Dacà, in shimb, facultätile si cunostintele sale sunt de prim rang, atunci va accepta cu greu autoritatea cuiva, ori chiar nu va accep- ta nicio autoritate. in tot cazul, (adversarul] va accepta autoritatea unor specialisti din domenii pe care nu le stápâneste - din anumite arte, sti- inte sau indeletniciri-, insà nu fárà a manifes- ta o oarecare mefientà fatà de ele. Oamenii de rând, in schimb, au un profund respect fatà de specialist oricärui domeniu. Ei nu stiu cà cine face o profesie dintr-un domeniu de activitate nu iubeste neapärat obiectul activitätii, ci mai curând profitul promis de aceasta; dupà cum nu stiu nici cà cine predà o disciplinà nu o stà. pâneste decât rareori, câci cine vrea sà studieze temeinic disciplina respectivá nu mai are, de regulà, timp sä-i invete si pe altii. Stà insà in caracterul vulgului sà accepte numeroase auto- ritâti si sà manifeste respect fatà de ele. Dacà nu putem cita o autoritate care sà se potriveascã in context, atunci putem apela oricând la una fárà legâturà cu contextul; putem cita ceea ce a spus cineva in cu totul altà situatie sau in cu totul alt sens. Ceea ce adversarul nu intelege poate func- tiona, cel mai adesea, ca o autoritate. Incultii au un respect deosebit fatà de expresiile grecesti sau latinesti. in unele cazuri, citatele celebre pot functiona nu doar in afara contextului, ci chiar find rästälmäcite; pot fi introduse citate in intregime inventate: rareori adversarul are cartea la indemânà, pentru a ne puta verifica. Si chiar dac-ar avea-o - cei mai multi nu stiu a se servi de carti. Cel mai frumos exemplu pentru aceastà stratagem ni-l dà acel prelat francez care, altfel decât concetätenii sai, nu voia sà se supunà la ordinul de a pava bucata de stradà care-i trecea prin fata casei si a citat un pasaj biblic: paveant illi, ego non pavebo.16 Asta i-a con- vins pe liderii comunitätii [care i-au dat pace). De asemenea, prejudecätile si stereotipurile sunt si ele forte eficace ca autoritate. Càci majorita- tea gândeste asa cum ne aratà Aristotel: cà nu existà opinie suficient de absurdà, incât sà nu fie imbrätisatà cu usurintà de oameni, de indatà ce i-ai convins cà opinia respectivà este unanim acceptatà. Exemplul se räsfrânge atât asupra gândirii, cât si asupra faptelor lor, cáci oamenii sunt precum oile care se tin dupà ber- bec, oriunde ar merge acesta: mai degrabà ar muri decât sà gândeascã. E ciudat sà vezi cum generalitatea unei opinii poate cântàri atât de mult in ochii oamenilor, de vreme ce ei insisi pot vedea, la sine, cât de uçor si fárà judecatà isi pot insugi o opinie - doar pe baza unui exem- plu. Dar ei nu realizeazà aceasta, intrucât lor nu le este specificà autocunoasterea. - Doar cei alesi pot spune, aläturi de Platon, toïs roNdos rollá Sorei, adicá vulgul nu se gândeste decât la prostii, iar dacà-i dai atentie, atunci îti dai singur de furcà. Serios vorbind, generalitatea unei opinii nu este nici demonstratia ei, ba nici màcar un temei, in care validitatea ei sà poatà fi consideratà drept probabilà. Cei care pretind asa ceva trebuie sã admità 1. cà, cu cât dureazà de mai mult timp generalitatea ei, cu atât i se diminueazà rele- vanta si demonstrabilitatea: altminteri, ar trebui sà retrezeascà la viatà tot felul de erori care au trecut cândva dept adeváruri generale (de exemplu, sistemul ptolemeic [in astronomiel, catolicismul in tárile protestante etc.); 2. cà si anvergura in spatiu inseamnà acelasi lucru: altminteri, adept buddhismului, crestinismu- lui si Islamului ar fi derutati de opinii atât de general valabile. (Cf. Bentham

Dacà nu stim ce sà opunem argumentelor expuse de adversar, atunci mai bine ne decla râm, cu ironie finà, incompetenti: „Ce spuneti dumneavoastrà intrece slaba me putere de cuprindere: se prea poate sà fie corect; doar cá nu pot intelege si mà declar incapabil sã dau o judecatà.

nu intelegem nimic din ea

rezol- vat-o

Dacà imi permiteti, judecând dupà extraordinara dumneavoastrà perspicacitate, cred cà ar fi o bagatelà pentru dumneavoastrà sä-mi intelegeti argumentul; deci modul meu de exprimare trebuie sà fi fost defectuos

; noi i-am demonstrat , ,lipsa de intelegere

Putem respinge scurt si eficient, sau mácar putem arunca o umbrà de suspiciune asupra contraargumentului adversarului, incluzându-l intr-o categorie odioasà, chiar dacà acel contra- argument doar se aseamanà sau stà intr-o relatie accidentalà cu categoria respectivá. De exemplu, prin formulári de genul: „ásta-i maniheism

e arianism

e pelagianism

e idealism curat

nu e decât spinozism

e doar panteism

e brownianism

naturalism

ateism

rationalism

spiritualism

misticism

Ah, am mai auzit asta!

‚Poate cà e corect in teorie, dar în practicà nu se aplicà.

- Aceastà afirmatie este o imposibilitate: ceea ce e valabil in teorie trebuie sà fie valabil si in practicà; dacà acest lucru nu se aplicà, atunci eroarea este in teorie, fie cà ceva a fost omis, fie cà nu a fost luat deliberat in calcul - oricum, teoria e falsà.

Dacà adversarul nu dà un ráspuns direct la o intrebare sau la un argument invocat de tine, ci evità ráspunsul printr-o altà intrebare sau printr-un ráspuns indirect, ori chiar deturneazà dezbaterea printr-un enunt care nu este deloc la obiect, atunci aceasta e dovada incontestabilà cà i-am atins punctul sensibil (chiar farà sà ne fi dat seama): in ce-l priveste, este o formà relativà de amutire. Punctul atins de noi trebuie deci zgândärit si mai tare, iar adversarul nu trebu- ie indepärtat de acest punct sensibil cu niciun chip; chiar si atunci când nu realizam exact in ce constà acel punct slab.

(Care, de indatà ce poate fi aplicatà, face toate celelalte stratageme superflue): decât sà actio- nezi asupra intelectului prin rationamente, mai bine actionezi motivând vointa adversarului si a auditoriului, care, dacà este in comunitate de interese cu adversarul, va imbrâtisa de inda- tà opinia ta, fie ea si culeasà din ospiciu: câci, cel mai adesea, o uncie de vointà atârnà mai greu la cântar decât un chintal de chibzuire si de convingere. Desigur, stratagema aceasta nu poate reusi decât in anumite conditii. Dacà poti sã-l faci pe adversar sà simtà cá opinia sa, odatà validatà, ar lovi considerabil in interesele sale, atunci o va abandona brusc, ca pe un drug incins pe care l-ar fi luat din gregealà in mânà. Sà luám un exemplu: un cleric apárà o dogmà filozoficà; ei bine, trebuie sà-i aduci la cunostintà faptul cà aceasta stà, prin implicatii, in contra- dictie cu o dogmà fundamental a bisericii lui, iar clericul respectiv o va lepàda fárà preget. Un mosier considerà cà Anglia este superioa- rà prin progresul tehnologic, dat find cà masina cu aburi preia munca multor oameni: a i se da de-nteles cà, in curând, pânã si cárutele vor fi trase de motoare cu aburi, ceea ce va duce la scáderea dramaticà a pretului cailor din boga- ta sa herghelie; si-apoi mai vedem. In astfel de cazuri, psihicul oricárui om se supune regulii: quam temere in nosmet legem sancimus iniquam.20 Aceeasi conditie este intrunità atunci când auditoriul face parte din aceeasi sectà sau breas- là ca si noi, are aceeasi meserie sau frecventea- zà acelasi club ca si noi, iar adversarul nu. Fie teza lui cât de corectà cu putintà - de indatà ce doar sugeram cà ea contravine interesului comun al breslei sau sectei respective, intreg auditoriul va gàsi argumentele adversarului slabe, demne de milà - oricât de imbatabile ar fi ele -, pe când pe ale noastre le va considera, dimpotrivà, pertinente, chiar de ar fi inventate intru totul; in cor vor sári sã ne tinà partea, pe când adversarul se va retrage ruginat. Ba chiar, cei din auditoriu vor crede cà au actionat din purà convingere. Càci ceea ce ne este defa- vorabil fi apare intelectului ca find absurd. Intellectus luminis sicci non est recipit infusionem a voluntate et affectibus.

a táia rául de la rädàcinà

Putem surprinde si deconcerta adversarul printr-o avalançà de cuvinte alese la intâmplare si lipsite de logicà. Totul se bazeazà pe faptul cá: Se crede, de-obicei, cà unde vorbe-auzi, Ar trebui ceva sù se-nteleagà. (Goethe) Dacà adversarul e constient de propria släbi- ciune, dar nu vrea sà se tràdeze; dacà e obisnuit sà asculte vrute si nevrute, lucruri pe care nu le intelege, dar n-ar recunoaste cu nici un chip cà nu intelege, atunci putem lesne sà-l impresio- nám - afigând o minà gravã, cu aerul cà tocmai rostim un argument incontestabil pentru teza noastrà - prin tirade, bine ticluite, de nonsensuri, care sà sune erudit si profund, aga incât sà-i anihilam auzul, vázul si gândirea. Dupà cum stim, unii filozofi s-au folosit de aceastà stratagemà chiar in timpurile noastre si chiar fatà de intreaga opine publicà germanà, având un succes rásunator. Dar pentru cá exempla odioasa [sunt], trimitem, in acest caz, la un exemplu mai vechi, pe care-l aminteste Goldsmith, in scrierea sa Vicarul din Wakefield, capitolul 7.

(Care ar trebui, de fapt, sà se numere printre primele). Când adversarul are dreptate in mod obiectiv, doar cà, din fericire pentru noi, alege un argument slab pentru demonstratia sa, atunci - infirmarea acestui argument find les- nicioasà - putem pretinde cà am infirmat ches- tiunea in sine. In principiu, stratagema aceasta recurge la folosirea unui argumentum ad homi nem in locul unui argument ad rem. Dacà nici adversarul, nici asistenta nu gäsesc un argu- ment mai bun, atunci putem considera cà am învins. - Bunãoarà, atunci când cineva vrea sà dovedeascà existenta lui Dumnezeu invocând argumentul ontologic, care este usor de demon- tat. Nu altfel li se intâmplà avocatilor slabi, care pierd in instantà cauzele juste: ei invocã legi care nu se referà la cauza propriu-zisà, pe când legile care reglementeazà cauza nu le vin in minte.

De indatà ce observam cà adversarul ne este superior si nu ni se va putea da dreptate, va tre- bui sà luam disputa la modul personal, sã profesăm injurii, sà ne purtam ca niste neciopliti. A lua o discutie la modul personal inseamnà sà nu te mai preocupe obiectul disputei - care s-a dovedit a fi oricum o cauză pierdută -, ci sà te legi doar de adversar, sà-l ataci la persoanà intr-un fel sau altul: aici intervine asa-numitul argumentum ad personam, deosebit de acel argu- mentum ad hominem, care decurge din obiectul disputei pentru a ataca enuntul - fie acesta o afirmatie sau o concesie - emis de adversar in legäturà cu obiectul. Dacà luâm disputa la modul personal, atunci ignoram cu totul obiec- tul ei si atacam exclusiv persona adversarului Prin urmare, trebuie sà devenim injuriosi, rau- táciogi, spurcati, mitocani. Este ca gi cum pute rile spiritului ar apela la puterile trupului, la animalitatea noastra. Aceastà regulà este foarte indragità, find la indemâna oricui, ba chiar e forte des aplicatà. Se pune doar intrebarea: ce contraregulà ar puta urma adversarul, partea astfel lezatä? Càci, dacă ambele párti angrena- te in disputà aplicà aceeasi regulà, atunci totul degenereazà in ciomágealà, in duel sau intr-un proces de insultà. Ar fi o iluzie sà credem cà am făcut suficient [pentru a ni se da dreptatel, dacà nu am luat disputa la modul personal. Arätându-i celuilalt, färà sà ne implicam emotional, cà nu are drepta- te, cà gândeste fals si dà judecäti false - ceea ce chiar se intâmplã in cazul oricárei izbânzi dia- lectice -, nu facem decât sà-l amárâm si mai tare, decât am fi fàcut-o printr-o expresie injurioasà, printr-o mitocänie. De ce? Pentru cà, asa cum spune si Hobbes in De Cive, capitolul 1: Omnis animi voluptas, omnisque alacritas in o sita est, quod quis habeat, quibuscum conferens se, possit magnifice sentire de seipso. - Pe om nu-l interesează decât satisfacerea propriei vanități si nicio rană nu doare mai tare decât vanitatea lezată. (De-aici si expresii de genul „,mai bine mor, decât să…etc.) Aceastà satisfacere a vanității decurge, in principal, din confruntarea sinelui cu altii, sub toate aspectele, dar in principal sub aspectul facultätilor intelectuale. Or, aceastà confruntare se petrece effective si chiar forte intens in cazul disputelor de argument. De-aici amărăciunea celui invins, chiar dacà nu i s-a intâmplat o nedreptate propriu-zisà; si tot de-aici aceastà pornire de a apela la ultimul mijloc posibil, la aceastà ultimà stratagemà, cáreia nu ne putem sustrage, la rândul nostru, prin simpla poli- tete. A da dovadà de sânge rece si cumpätare poate fi, totusi, si in acest caz, salutar; totul e sà parám linistiti argumentele ad personam ale adversarului, spunând cà ele nu tin de obiec- tul disputei, intorcându-ne de indatà la acesta, continuându-ne sirul argumentàrii, arătându-i adversarului cà nu are dreptate, farà a da impor. tantà jignirilor sale, altfel spus, cam cum i-a rás- puns Themistocle lui Eurybiade: ratágov uév, axoúoov [lovește dar măcar ascultă-mă]. insà nu oricui îi este hărăzită o rezolvare atât de fericità. Din acest motiv, singura contramásurà cu efect garantat este ca amintità deja de Aristotel in ultimul capitol din Topicele: sà nu te pui cu primul venit, ci doar cu aceia pe care-i cunosti și despre care stii cà au suficientà intelegere, incât sà nu enunte absurditàti si sà se facà ast- fel singuri de ocarà; incât sà argumenteze cu temei, nu de pe pozitii de putere si sà asculte, la rândul lor, argumentele intemeiate si sà le ia in serios; să prețuiască, la urma urmei, atât de mult adevärul, cât sà poatà asculta cu plàcere argumentele bine întemeiate chiar si din gura adversarului si sà aibà suficient simt al echitäti, cât sá poatà suporta sà nu li se dea dreptate, atunci când adevárul nu e de partea lor. De-aici tragem concluzia cà abia gasesti unul intr-o sutà de oameni care sà merite onoarea de a te lása angrenat intr-o disputà cu el. Pe ceilalti n-ai decât sà-i lasi sà vorbeascà ce vor, câci desipere est juris gentium [e dreptul oricărui om să bată câmpii], si a aminte si la ce spune Voltaire: „La paix vaut encore mieux que la vérité

in pomul tàcerii atârnã fructul pâcii.

Instrucția potențează puterile înnăscute ale minții.

Adevărul este îngropat în adâncuri.

E ușor să spui că, într-o dispută, nu te interesează decât aflarea adevărului; doar că nu știi încă unde se află acest adevăr: atât propriile argumente, cât și cele ale preopinentului pot fi înșelătoare.

Într-o dispută, omul are tendința firească de a se salva printr-un topos, de îndată ce este prins la înghesuială.

Adevăratul concept al dialecticii este cel amintit mai sus: o scrimă spirituală, care are drept scop să ni se des dreptate într-o dispută, deși numele de eristică ar fi mai potrivit.

Adevărata onoare nu poate fi lezată prin ceea ce ni se întâmplă, ci doar prin ceea ce facem noi înșine; căci omului i se poate întâmpla orice.

A se lua orice opinie enunțată, relative (respectiv), ca și cum ar fi enunțată cu caracter general, simpliciter (absolut); sau măcar a se enunța o astfel de opinie în relație cu un lucru complet diferit, pentru a o infirma apoi tocmai în acest caz din urmă.

Dacă vrei sà tragi o conluzie, atunci nu trebuie cauza prin inváluire.

Pentru a ne demonstra teza, putem folosi si din premise adevárate. Tot astfel, se pot infir- Cf. Aristotel, Topicele, VIII, 9.

Se poate face o petitio principii camuflatà, pos- Stratagema 7: “Dacà disputa de argumente este purtatà argumentatie.

intrebärile nu trebuie puse in ordinea impu- Stratagema 10: “Dacà ne dam seama cà adversarul respin- demonstratia noastra.

Dacà procedam prin inductie, iar adversa- decurgând din aceste cazuri particulare; ci tre- parea cà a acceptat el insusi adevarul respectiv, condus la concluzia respectivà.

Dacà este vorba de un concept general, care de parabolà, care sà fie favorabilà tezei noastre. al doilea „ dezordine

cult

confesiune

evlavie

însuflețite pentru Domnul

bigotism

superstiție

Pentru a-l face pe adversar sà confirme un care pare cel mai plauzibil. De exemplu, l-am Stratagema 14: Stratagema 15: “Dacà am enuntat un paradox si nu reusim aceastà stratagemà instinctiv.

Argumenta ad hominem sau ex concessis. Odatà conceptii. Dacà adversarul nu condamnà, de sâ-lincurcam.

Dacà adversarul ne pride la inghesuialà cu in màsura în care enuntul o permite.

in cazul in care adversarul recurge la un argu- a- putea pune în incurcâturà. Câci nu adevà- Stratagema 22: refuzat adversarului cel mai tare argument.

Contrazicerea si cearta incità la exagerarea si afirmatia sa initialà. Dar trebuie sà si stim sã spus decât atât si nimic mai mult.

Arta de a enunta false silogisme. Folosin- dimpotrivà, sunt absurde si chiar pernicioase: fallacia non cause ut causae.

Un artificiu sclipitor este aga-numita retorsio va sa; el spune, de exemplu: „E doar un copil, sã pentru cà incà e un copil, trebuie educat, pentru a nu-i încuraja pornirile rele

Dacà, dupà ce-am invocat un argument, seama pe moment.

Aceastà stratagemà este aplicabilà, in princi- de asa ceva.

Dacà observam c urmeazà sà pierdem, fàcut lui, din moment ce nu le-a atacat. El nu neinspirat, deoarece reproșurile primite stau in mieux.

Dacà nu stim ce sà opunem argumentelor râm, cu ironie finà, incompetenti: „Ce spuneti o judecatà.

astfel pe veci.- Dar când unii adepti ai nu reusiserà sà inteleagà nimic din ea, atunci au tâcut rusinati. obtinute uzând de cea mai finà politete.

Putem respinge scurt si eficient, sau mácar mâm: „Ah, am mai auzit asta!

‚Poate cà e corect in teorie, dar în practicà nu se aplicà.

Dacà adversarul nu dà un ráspuns direct la ce constà acel punct slab.

Putem surprinde si deconcerta adversarul sa Vicarul din Wakefield, capitolul 7.

De indatà ce observam cà adversarul ne este bui sà luam disputa la modul personal, sã profesăm injurii, sà ne purtam ca niste neciopliti. intr-un fel sau altul: aici intervine asa-numitul afirmatie sau o concesie - emis de adversar astfel lezatä? Càci, dacă ambele párti angrena- proces de insultà. Ar fi o iluzie sà credem cà am făcut suficient quis habeat, quibuscum conferens se, possit magnifice sentire de seipso. - Pe om nu-l interesează decât satisfacerea propriei vanități si nicio rană nu doare mai tare decât vanitatea lezată. (De-aici si expresii de genul „,mai bine mor, decât să…etc.) Aceastà satisfacere a vanității decurge, in principal, din confruntarea sinelui cu altii, sub toate aspectele, dar in principal sub aspectul tantà jignirilor sale, altfel spus, cam cum i-a rás- in ultimul capitol din Topicele: sà nu te pui cu in serios; să prețuiască, la urma urmei, atât de argumentele bine întemeiate chiar si din gura adversarului si sà aibà suficient simt al echitäti, angrenat intr-o disputà cu el. Pe ceilalti n-ai Voltaire: „La paix vaut encore mieux que la vérité

in pomul tàcerii atârnã fructul pâcii.