Un suflet frânt de zece ori

Mi-am frânt inima de zece ori

Și-a unșpea oară tot am plâns,

Mă doare sufletul de mor,

De parcă iar e prima dată

Când trebuie să-i spun că eu

Nu vreau decât să-i fie bine,

Chiar dacă nu mai sunt în preajmă

Ci am plecat în depărtare,

Să-mi caut singur fericirea

Pe care pare c-o găsesc

În brațele iubitei mele

Care mă face mai complet,

Așa cum fusei eu odată,

Întreg și plin de viață minunată.

Nu aș mai vrea să fiu rănit

De tot trecutul ce m-apasă,

Dar parcă singur mă întorc

Și rana mi-o deschid îndată,

Fără să mă gândesc la mine

Să îmi fac să-mi fie bine,

Ci mă arunc în suferință,

Trântit pe jos de unul singur

Îmi sfâșii inima și sufletul

Dorindu-mi doar să fie bine

Iubitei ce a fost cândva,

Și cea ce este-n fața mea.

Nu vreau decât să mă dizolv,

Să las în urmă tot ce-a fost

Și să pășesc spre viitor.

Rănit mi-e sufletul jale,

Îmi crapă inima în piept,

Încerc încet să mă desprind

Fără să doară tot mai tare,

Dar nu se poate decât greu

Să tot apăs pe ce-i a-l meu

Amar, și dulce de-o-potrivă.

Ușor, doresc să fiu din nou

Și liber fără de povară,

Dar cum s-o fac fără să doară?

Am încercat în multe feluri,

Am tot fugit de ce-i în mine

Până când totul m-a ajuns,

Și m-a cuprins într-o secundă,

Un cui în suflet să mai bat,

Și gata, sunt mai bine.

Nu mă mai las purtat de vânt,

Aleg să fiu acum ce sunt

Un singuratic, și cu o iubire,

Ce am găsit-o pe parcurs,

Fără să caut mântuire,

Am tot zăcut în nemurire,

În Tartar unde este jale

Lipsit total de alinare,

Până când dragostea mi-a spus

Că nu e totul pe sfârșite,

Ci-ncepe-o altă epopee

Care nu știu cum s-o sfârși.

Dar nu mai sunt acum în valuri,

Ci văd un țărm în depărtare,

M-agăț de-o barcă și mă duc,

Să-mi iau trofeul mult dorit.