Sufletul format din inimă și minte

Prin văi și dealuri mintea a umblat

Din frică de a înfrunta

Ce inima-ncerca să simtă.

După un timp,

Se-ntoarse mintea înapoi în corp

Lovindu-se de-un zid ce fost-a ridicat

Inima, a încetat să bată,

Vibrația ce-n trup se simte

Nu mai trecea

De scutul ridicat în fața minții,

Dintr-unul singur,

Omul era doi acum.

“De ce-ai fugit afară când venit-a greul,

De una singură tu m-ai lăsat?”

O diatribă fadă dinspre zid venea.

La care mintea nu mai zăbovi,

Și îi răspunse într-un calm solemn:

“Nu am fugit de frică ori de spaimă,

Nici c-aș fi vrut eu singură să fii,

Ci vrut-am eu să perindez

Cotloane-adânci din Univers,

Să caut ce-i necunoscut

Și să cunosc ce-i neștiut.”

Reverberând un glas acut și agitat,

Mortarul de pe zid începe a crăpa

Atunci când inima începe-a plânge de durere,

Iar mintea, ce umblase pe coclauri

Ciulise-acum urechile și ascultă:

“Nu m-am temut că nu te mai întorci,

Aș fi putut atât de bine singură să navighez

Iubind mereu fără măsură

Și bine mi-ar fi fost fără de tine,

Dar inima și mintea e nevoie împreună

Un trup de om ce fraged se arată

Să îl conducă-atunci când viața e activă!”

“N-aș fi știut că trebuie să mă întorc

Dacă departe n-aș fi fost

Și prin adâncuri gânduri să mă poarte.

Dar uite! Sunt aici și-acum,

Dă zidul jos, și lasă-mă să te cunosc!”

Cuvinte sincere rostise mintea către inimă,

Și o făcuse zidul să coboare.

Uitându-se una la alta dintr-o dată

Cum doi îndrăgostiți se scaldă în priviri,

Nu mai găsi-o cuvântare

Căci inima și mintea sufletu-l formă acum.