Speranța care pare că-i o ură

În vis mi-ai apărut azi-noapte,

Spunându-mi că nu sunt prea bun

Să fiu în preajma ta

Și să te țin în brațe,

Mă respingeam ca un magnet

Chiar de eram la pol opus față de tine.

Am încercat să mă apropii

Să îți arăt că nu-s defect,

Că vreau o simplă-mbrățișare

Căldura trupului să o resimt,

Dar tu mi-ai spus că sunt stricat,

Și că nu merit reparat.

Erai o zână printre stele

Ce luminai Calea Lactee,

Când te priveam de la distanță

Căldura razelor, retina o loveau

Dar când veneam să mă apropii

Furtuna focului frigea.

Direcția opusă, să o doresc am început

Și gardieni s-au așezat la ușă,

În suflet nimeni să nu intre

Cu uși de fier baricadat,

Pe o fereastră printre gratii

Eu te priveam de la distanță.

Eram cu mâinile pe fier

De gratii mă țineam să văd în sus,

Încet acesta se-ncălzea

Metalul greu ușor căldura îl topea,

M-am avântat în sus spre stele

La tine să ajung să-ți spun:

„Nu mă urî făr’ să cunoști

Ce port în suflet pentru tine,

Ci lasă-mă să îți arăt

Că tot ce vezi este un scut,

Ce îl ridic când frică-mi este

Să mă apropii eu de tine.”

Fără cuvinte de prisos

De mine te-ai apropiat

Iar focul devenise blând acum,

Simțeam cum inima îmi luase foc

Căldură emanam și eu,

Când pielea fină pe obraz

Am început să ți-o ating.

Probabil că a fost Big Bang,

Căci imediat din somn eu m-am trezit,

Din universul minții mele

În realitate mă găseam acum,

Fără căldură dinspre tine,

Răceala se-așezase iar pe suflet

Ostașii ușa au închis

Și fierul rece-a devenit.

Aștept din nou la somn să merg

Să te-ntâlnesc așa cum ești,

Cu inima închisă pentru mine

Ce se deschide când m-apropii.

În mintea mea tu nu ai formă

Ești zână, stea ori rândunică,

Ce se arată des prin vise.

În realitate tu ești tu,

Puțin din cât știu eu despre tine

Să mă apropii nu mă lași,

Așa că stau de la distanță

Și te privesc, crezând că mă urăști.