O licărire-n infinit

Privesc spre întuneric și mă-ntreb:

Ce rost mai are să trăiesc,

Când totu-n jur este-ntuneric?

Din întuneric, nu se naște poezia,

Ci lumina e aceea,

Ce naște o speranță.

E o lumină care-mi spune:

‘Să nu te-arunci în întuneric,

Acolo, tu, vei fi nimic

Aici, și tu poți fi ceva!’

La care eu, cu ochi smeriți și umezi îi răspund:

‘De ce aș merge spre lumină

Când întunericul, oferă totul?’

Și m-așteptam să răbufnească și să fugă,

Dar nu se întâmplase chiar așa.

Lumina, cu ochi blânzi și limpezi îmi răspunde:

‘Atunci când ești lumină,

Pe tine nu te vezi,

Cu cât ești mai puternic

Cu-atât vezi mai puțin.

Nu căuta puterea

Ci lasă strălucirea

Să se reflecte și la alții.’

Ascult cu inima mea frântă

Ce-ncearcă să îmi spună,

Lumina ce mă ține

În întuneric să m-arunc.

Întreb lumina cea din față:

‘Tu m-ai salvat,

Pe tine, cine te salvează?’

Dar ea, acum cu-n chip angelic îmi răspunde:

‘Să știi, că și tu-ai fost lumina mea,

Când eu eram în întuneric,

Tu raze de lumină mi-ai transmis,

Ai fost acolo când cădeam

Și spre-ntuneric mă-ndreptam.’

Simțeam acum că viața-n mine se aprinde,

Cu bucurie am rostit:

‘Încep să simt,

Să simt că merit să trăiesc!

Când zâmbetul tău îl privesc

Îmi cântă sufletul de bucurie.

Atunci când zâmbetul dispare

Dispare strălucirea,

De ce nu vrei să strălucești,

Tu cea cu chip de înger?’

Dar ea, se întristă profund

Din strălucire își pierdea,

Și cu glas blând

Dar apăsat îmi spuse:

‘Tu mie-mi spui

Că viața merită trăită,

Dar văd în ochii tăi profunzi

Cum tot privești spre întuneric.

De ce nu mă privești adânc?

Eu nu vreau să îți iau

Din strălucirea ta din suflet!’

Cu lacrimi eu acum în ochi am spus:

‘Exiști sau nu exiști în fața mea?

În minte eu te văd mereu

Și inima-mi tresare.

Aș vrea să te ascult,

Să te privesc și să-ți vorbesc.

Mă lupt de mult cu mine,

Să nu mă las să simt

Dar muzica ce o transmiți

Mă face să te văd dansând,

Mă simt din nou la drum

Și prin oglindă te privesc,

Cum melodiile le-ngâni

Și inima tu mi-o încânți!

Eu simt prezența ta,

Căci inima, nu minte

De-ncepe ea să joace

Oprirea, nu o mai găsește.’

Sufletul începe să îmi joace,

Când iar cu chip angelic,

Lumina îmi transmite:

‘Am revenit în timpul de acum,

Eu datorită ție,

Tu datorită mie,

Nu-i asta o speranță

Ce universul o aprinde?

Nu suntem singuri,

Deschide-ți inima și simte

Căci doar așa,

Poți să cunoști și tu pe alții.’

Am inspirat adânc

Și ochii i-am închis,

Cu inima deschisă

Eu liber am rostit:

‘Acum, nu mai sunt singur

Eu am lumina-n mine,

Speranță mi-ai aprins.

Spre întuneric

Pot să mai privesc

Dar nu mă mai îndrept încolo,

Știind că am speranță-n suflet.’