Nașterea sentimentelor reptiliene

Îngândurat, m-am așezat pe-o creangă,

Într-o pădure-a gândurilor mele,

Și-am început să mă întreb de ce o vulpe,

Se tot plimba pe lâng-un șarpe.

“De unde a venit vulpița

Ce-ncearcă să înghit-un șarpe?

De ce se joacă ea cu focul

De parcă-i apa ce îl stinge?

Un șarpe, nu-i un mamifer ce simte!

E o reptilă ancestrală

Ce greu percepe empatia

Emoție, adânc simțită…

El vede bine și țintește

Direct acolo unde își dorește.

Oricât e de șireată vulpea,

Ea simte orice sentiment

Care se naște din privirea,

Hipnoză, din retina șarpelui.

Să spere ea că dincolo de ochi,

Se-ascunde-un suflet în reptilă?

Sau poate că ceva există,

O mică flacără ce-aprinde

Căldura sângelui din șarpe.”

Entuziasmul ce vibra din vulpe,

Părea că naște-n șarpe sentimente

De empatie și tovărășie.

“Ciudat” îmi spuse-mi eu.

Încolăcit la gât era pitonul

Fără să o sugrume pe vulpiță,

Ori să o scuipe cu venin.

Cu ochi-nchiși mi-am spus în gând:

“Acesta, pare că vibrează,

Se conectează la ce simte vulpea,

Transmite înapoi cât poate,

Aceleași sentimente tandre

Într-o frecvență mult mai joasă.”

Am fluturat din mâna stângă,

Sarcastic, mi-am spus mie:

“Cum aș putea să știu de-o vulpe

Ce se tot gudură pe lângă șarpe?

Eu sunt doar o maimuță

Ce-am adormit pe-o creangă.”

Trezit am fost de-un foșnet,

De-un zgomot, ce-l făcu reptila,

Când se urca pe vulpe

Ca să-i șoptească la ureche:

“Auzi, mă tot întreb eu oare,

De ce doarme maimuța

Când e amiaza mare?”