Plânsul care nu mai vine

Încerc, o lacrimă să storc din mine,

Aproape că apare pe un ochi,

Dar nici n-apucă să coboare

Obrazul umed să mi-l lase,

C-a dispărut de pe pomeți.

Mă arde-un foc adânc în suflet,

Îmi plânge inima de jale,

O suferință ce n-o înțeleg.

Apare doar când ea poftește,

Dispare când n-o mai suport.

Mă tot gândesc la ce-o să vină

Și-ncep să uit ce am acum.

Mă macină ce-a fost o vreme,

De parcă s-a pierdut ceva, cândva.

Dispare totul dintr-o-dată,

De parcă ar fi fost doar ceață.

Privesc ce se întâmplă-n zare,

Nu e nimic ce rău ar face,

E liniște, e viața care toarce.

Privește-un ochi direct spre mine

Și-ncep să fiu legat de el,

Acum sunt doi, și nu doar unul.

Aud un zgomot fad dar sigur

Ce se propagă dinspre cer,

E-un zumzet lin,

Un foșnet ce răsună dinspre codru,

O briză răcoroasă vara.