Moartea mi-a venit în cale mie

Am luat pastile ca să scap

De gândul unei morți brutale,

Căci moartea mă privea din spate

Și aștepta să mă împușc,

Să-mi caut repede ieșirea.

Acum moartea-i în față

Și mă privește mai profund,

Nu mă mai trage către ea

Ci-așteaptă să mă-nedrept încet,

Mă cheamă cu un cântec melancolic

Și vrea încet, încet ca să mă sting.

Mă uit în ochii mari și negri

Cu care moartea mă privește,

Și o întreb: “De ce nu vrei ca să trăiesc?”

La care ea-mi răspunde-n glas melodic:

“Nu eu sunt cea care te cheamă,

Ci tu mă cauți suflet gol

Căci pentru om e dragoste sau moarte,

Iar de tu vrei ca să trăiești

Iubește, și nu da ‘napoi!”

Mirat de ce îmi spune ea,

Răspund la scurt moment după-al ei glas:

“Dar eu iubesc atâția oameni

Cum poți să spui că vreau să mor?

Tu mă tot chemi și mă atragi,

Spre întuneric și neant!”

Încep s-aud un glas domol

Nemaiînd de speriat:

“Pe tine trebuie să te iubești

Și-apoi îi vei iubi pe alții,

Iubirea este mai întâi în tine

Căci a trăi înseamnă a iubi!”

“Cum să îmi spui că mă urăsc?”

Tresar din scaun revoltat.

“Eu mă iubesc și mă accept

Așa cum sunt și ce-am ajuns!”

“Greșești din greu la ce îmi spui,

Căci tu acum nu te iubești.

Tu poate te-ai iubit cândva,

Și poate te iubești pe-alocuri.

Nu asta încerc să-ți spun,

Ci că acum tu ai nevoie

Să te accepți așa cum ești!”

Erau vorbe ce mă atacau

În suflet îmi tot reflectau,

Dar mă pusese la-ncercare

Și c-o-ntrebare mă-ntorsei:

“Cum aș putea să mă iubesc pe mine

Când nimeni altul nu o face?

Nu văd să fie vreun motiv

Care să fie de iubire.”

“Poate c-aici tu te înfunzi

Când cauți ce e bun în tine,

Dar binele de-l cauți cu ardoare

Nu-l poți vedea,

Și vezi doar răul.”

“Ce-i binele și răul?”

Îi răspund grăbit eu morții.

“Nu sunt de fapt

Doar o iluzie

Ce ne frământ-adânc în suflet?”

“Or fi ele doar o fantasmă,

Ce te frământă în adânc,

Dar de-s iluzii,

N-oi fi și eu doar o fantomă?”

“Nu ești fantomă,

Căci moartea mi-o doresc!”

Păream să fiu sigur pe mine,

În ce-i răspund morții din față.

“Dar dragostea, nu ți-o dorești?

Ori alegi moartea,

Și scapi ușor,

Ori dragostea ca să trăiești!”

Am rămas mut în fața morții,

Dar nu fără de glas intern

Căci inima începe să îmi bată

Și caut dragostea în suflet,

O dragoste ce-i infinită

La alții să fie transmisă,

Dar nu ca să primesc ceva ‘napoi

Că am de unde să tot dau

În caz că mă iubesc pe mine.

Și astfel Moartea-mi deveni prietenă

Un ghid în viață la nevoie,

Ceva ce mă împinge să trăiesc

Și nu să mor ori să dispar.

De-or fi pastilele în joc,

Nu mai contează pentru mine

Ci vreau ca să iubesc cât pot,

Să-ți dau și ție din iubire

Căci de o țin doar înăuntru,

Mă macină și se transformă

Din ceva bun, devine rău,

Și mă consumă ca un vierme

Ce roade tot ce prinde-n jur.

Primește ceea ce-ți ofer

Căci nu o fac pe datorie,

E dragoste divină pură

Care așteapt-un recipient.

Iar de nu este ea primită

Se pierde în neant încet,

Și-aș vrea să fie doi, nu unul,

Care se bucură-mpreună!