Un gând ce nu-mi dă pace

Cum aș putea să scot din mine

Un gând, ce nu-mi dă pace?

Încerc să îl strecor ușor prin vorbe,

Să-l las să zboare până-n zare,

Sperând c-o să mă lase

În ignoranță, fără să mă calce

Pe inimă, și să-mi zdrobească

Un spirit pur, ce mă-nrobește,

Când pare că mi-am revenit

Din crunta dragoste de moarte,

Din suferința existenței!

Dar oare pare că îmi place,

Când chinuit o-i fi de jale?

Căci astăzi pare că sunt bine

Și totul merge ca pe roate;

Străin devin de tot cei greu

De suferință și tristețe,

Și totuși mă întorc mereu

Să văd cum viața e trăită,

De sinele ce zace-n mine

Și mă privește melancolic,

De parcă nu a fost plecat vreodată.

Cât timp mai arde o făclie

În suflet, fără să se stingă,

Eu voi lupta spre veșnicie,

Spre-o omenire fără de mizerii.

Mai bine ard pe dinăuntru,

Decât să piară spiritul în oameni,

Căci libertatea o avem în sine

Și nu afară între hiene,

Care nu fac decât să râdă,

Și se amuză când văd genii,

Arzând pe rug fără perdele!

Mă las purtat de viață o secundă,

Și sunt întors din nou spre mine,

Mă văd de tot privind în jos

Chiar dacă eu mă uit de sus.

Aștept acum să îmi revin,

Să fiu un om dintr-o mulțime

Nimic să nu mai fie diferit,

Mai bine stau fără să mișc,

Până când dragostea mă-mpinge

Să dorm un pic lângă iubită,

S-ajung din nou peste orbită.