Rândunica-mpovărată

Priveam o rândunică

Cum se zbătea ca o furnică,

Pe toți din jur ea încerca

Să îi ajute la nevoie.

Am așteptat să văd

Cum zboară rândunica

Dar nu se întâmplase-așa,

Prin ploaie și noroi

Uitat-a ea de sine

De penele strălucitoare,

Și nu-și mai luase zborul,

Deși vedeam că vrea.

Am stat o vreme nemișcat

Și cu-un glas blând eu o întreb

Atent, ca să n-o sperii:

‘De ce nu vrei să zbori,

Nu-i oare ceru-albastru

Și pentru tine să-l cunoști?’

Întoarse capul către mine

Când razele de soare

Din ochii verzi se reflectau,

A început să cânte

Să mă străpungă cu-al ei glas:

‘Eu grijă vreau să am

De toți din jurul meu,

Nu vreau să-și piardă ei

Impulsul către zbor,

De greutăți primesc

Ei nu mai pot plana,

Și astfel vor uita

Că zboru-i natural.’

Deschisem ochii mari și largi

Mă pregătii să îi răspund

Mirat de cum răspunse ea:

‘Eu văd că te frămânți

Că-mpingi pe alții către zbor,

Dar greutățile ce tu le cari

Sunt o povară pentru tine,

De ce nu zbori,

Nu vrei și tu să simți

Cum vântul flutură prin pene?’

Ea se uitase către cer

În piept aer își trase,

De parcă renunțase

La o povară dintre multe.

Dar cum privirea își întoarse

Ochii negri s-au făcut,

Adânci de profunzime

Cu-n zâmbet greu găsit în suflet

Alese să-mi răspundă:

‘Ei nu pot duce greutăți

Se clatină când zboară,

Mai bine stau la sol

Când ceilalți se ridică.’

Am înțeles ce vrea să-mi spună

Dar fără să aștept,

Am prins curaj să-i spun în față:

‘Să fie oare lumea asta

O grea povară pentru unul,

De ce nu vrei să-mparți cu ceilalți

Din greutățile ce te apasă?

Tu nu ești singură,

Mai sunt păsări în lume

Ce-ar vrea să te ajute

Din greutate să îți ia,

Atât cât fiecare duce.

La început s-or clătina,

Dar pe parcurs vor învăța

Să ia și ei din ce tu duci

De-i vei lăsa să-ncerce!’

Parcă voia să fugă

Să nu mă mai privească,

De parcă o lovisem

Cu altă greutate.

Dar se întoarse ezitând

Spunându-mi acum tristă:

‘Aș vrea să zbor și eu

Din spate mă împinge

O forță ce-i divină,

Dar nu e timpul să o fac.

Întâi să-i văd pe ceilalți

Cum din văzduh se-nalță

Și către ceruri se îndreaptă,

Uitând de sol și de necaz.’

Văzând cum ochii îi sticleau

Și de speranță se umpleau,

Încet m-apropii eu de ea

Și îi șoptesc cu glas domol:

‘Eu nu pot fi o rândunică

Dar pot să zbor cu greutăți,

Am învățat că trebuie

Să las și altora să care

O greutate ce-o pot duce ei.

Acum, lasă-mi și mie

Din ceea ce tu cari,

Vine un vânt din spate

Deschide aripile larg

Aruncă-te în sus

Și zboară către cer!’

Cu greu ea se desprinse

De cât putea să-mi dea,

Se înălțase tot mai sus

Și zborul îl simțea.

Vedeam că îi lipsise,

Uitase cum să zboare,

Dar mare fericire

Spre mine străbătea,

Văzând-o-acum departe

Cum în sfârșit se bucura

De bolta-albastră și de nori,

Și liberă era!

După un timp ea se întoarse

Să îi ajute și pe alții,

Dar fără să renunțe

De tot, la libertatea sa.