Rândunica-npovărată

O rândunică eu priveam

Cum se zbătea ca o furnică,

Pe toți din jur ea încerca

Să îi ajute la nevoie.

Am așteptat să văd

Cum zboară rândunica

Dar nu se întâmplase-așa,

Prin ploaie și noroi

Uita-ta ea de sine

De penele strălucitoare,

Și nu-și mai luase zborul,

Deși vedeam că vrea.

Am stat o vreme nemișcat

Și cu-un glas blând eu o întreb

Atent, ca să n-o sperii:

‘De ce nu vrei să zbori,

Nu-i oare ceru-albastru

Și pentru tine să-l cunoști?’

Întoarse capul către mine

Când razele de soare

Din ochii verzi îi reflecta,

A început să cânte

Să mă străpungă cu-al ei glas:

‘Eu grijă vreau să am

De toți din jurul meu,

Nu vreau să-și piardă ei

Impulsul către zbor,

De greutăți le dau

Ei nu mai pot plana,

Și astfel vor uita

Că zboru-i natural.’

Deschisem ochii mari și largi

Mă pregăti-i să îi răspund

Mirat de cum răspunse ea:

‘Eu văd că te frămânți

Că-mpingi pe alții către zbor,

Dar greutățile ce tu le cari

Sunt o povară pentru tine,

De ce nu zbori,

Nu vrei și tu să simți

Cum vântul flutură prin pene?’

Ea se uita-se către cer

În piept aer își trase,

De parcă renunțase

La o povară dintre multe.

Dar cum privirea își întoarse

Îi devenise ochii negri,

Adânci de profunzime

Cu-n zâmbet greu găsit în suflet

Alese să-mi răspundă:

‘Ei nu pot duce greutăți

Se clatină când zboară,

Mai bine stau la sol

Când ceilalți se ridică.’

Am înțeles ce vrea să-mi spună

Dar fără să aștept,

Am prins curaj să-i spun în față:

‘Să fie oare lumea asta

O grea povară pentru unul,

De ce nu vrei să-mparți cu ceilalți,

Din greutățile ce te apasă?

Tu nu ești singură,

Mai sunt păsări în lume

Ce-ar vrea să te ajute

Din greutate să îți ia,

Atât cât fiecare duce.

La început s-or clătina

Dar pe parcurs vor învăța,

Să ia și ei din ce tu duci

De-i vei lăsa să-ncerce!’

Parcă voia să fugă

Să nu mă mai privească,

De parcă o lovisem

Cu altă greutate.

Dar se întoarse ezitând

Spunându-mi acum tristă:

‘Aș vrea să zbor și eu

Din spate mă împinge

O forță ce-i divină,

Dar nu e timpul să o fac.

Întâi să-i văd pe ceilalți

Cum din văzduh se-nalță

Și către ceruri se îndreaptă,

Uitând de sol și de necaz.’

Văzând cum ochii îi sticleau

Și de speranță se umpleau,

Încet m-apropii eu de ea

Și îi șoptesc cu glas domol:

‘Eu nu pot fi o rândunică

Dar pot să zbor cu greutăți,

Am învățat că trebuie

Să las și altora să care,

O greutate ce-o pot duce.

Acum, lasă-mi și mie

Din ceea ce tu cari,

Vine un vânt din spate

Deschide aripile larg

Aruncă-te în sus,

Și zboară către cer!’

Cu greu ea se desprinse

De cât putea să-mi dea,

Se înălțase tot mai sus

Și zborul îl simțea.

Vedeam că îi lipsise,

Uitase cum să zboare

Dar mare fericire

Spre mine străbătea,

Văzând-o-acum departe

Cum în sfârșit se bucura

De bolta-albastră și de nori,

Și liberă era!

După un timp ea se întoarse,

Să îi ajute și pe alții,

Dar fără să renunțe

De tot, la libertatea sa.