Nașterea nemuririi

Sinele:

Mai bine taci decât să tot vorbești,

Tăcând e greu să mai greșești.

De ce scoți sunete când nu-i nimic de spus,

Nu mai vorbi să, te-afli-n treabă!

Ca să vorbești, greu n-are cum să fie,

Căci sunetele-au fost cu mult ‘nainte,

Târziu venita gândul să conducă,

Chiar și acum, după milenii,

Vorbim și fără să gândim.

Eul:

Dar totuși, învățăm noi din aceasta?

Adică, după ce am tot rostit,

Avem mai multă grijă-nviitor?

Sinele:

Să nu rostești aceleași vorbe goale,

Căci vorbele, oh nu, chiar sunetele pot răni,

Pe când tăcerea e mai sfântă,

Iar gândul este pentru tine,

Un gest, de tu nu mai schițezi,

Rămâne singur și-apoi pleacă,

Măcar pe altul nu lovești.

Cine te crezi, de vrei să-i schimbi pe alții,

Chiar crezi că ăsta-i rolul tău?

Oh nu, greșești amarnic,

Iubește-i dacă poți,

Ori altfel de e pentru tine,

Să nu-i rănești, că nu ai dreptul,

Pe tine singur te lovești.

Eul:

Și totuși, chiar așa să fie,

Să nu le spui că ei greșesc?

Sinele:

Ba da, tu spune-le-n față,

Dar nu să îi jignești,

Oricât acum tu le vei spune,

Ei nu se vor schimba în bine,

Dar poate alții după tine,

În scris de tu le vei lăsa,

Ei mai ușor te-or înțelege,

Tu pentru ei le scrii acum.

Eul:

M-am săturat să-i tot citesc pe alții,

Să-mi spună ei cum să trăiesc,

Cum ar putea să știe oare,

În pielea mea cum să te simți?

Sinele:

Păi asta, este cel mai grav,

Că cel ce-ți spune ce să faci,

E-un șarlatan ce vrea să te conducă,

Căci libertatea și înțelepciunea,

Tu doar în tine poți să le găsești,

Și nicidecum, în scrierile lor.

Eul:

Și-atunci, de ce simt zilnic o nevoie,

De a citi neîncetat?

De ce nu-s eu, sigur că-n în mine,

Se află tot ce-am căutat?

Sinele:

Pentru că ceilalți asta vor,

Nesiguri, vulnerabili, să venereze ei un zeu,

Căci doar așa mai poate să reziste,

Tot ce mai este slab în om.

De căutați în sinea voastră,

Voi veți găsi tot ce-i mai sfânt,

În Dumnezeu voi vă veți face,

Căci ăsta este țelul meu.

Eliberați-vă de dogme,

De preconcepții și de reguli,

Ce alții tot vi impun.

Fiți liberi voi în spirit,

Și de gândire voi scăpați,

Chiar și-un moment ca să cunoașteți,

Ce-nseamnă să fii dumnezeu.

Căci dumnezeul omenirii,

Este afară și e fals,

E doar creat,

Ce-i veșnic e pe dinăuntru,

Ce poți cunoaște cu adevărat.

Dar nu uita tu niciodată,

Gândește înainte să vorbești!

Ori altfel taci, că e mai bine.

Citește ca să vezi mai clar,

Dar nicidecum să-nveți cum să trăiești,

Ci să cunoști cum funcționează lumea,

Cea dincolo de cât vezi tu.

Cititul, te ajută să cunoști,

Dar înțelegerea în tine o găsești,

Cititul, te ajută să descoperi,

O lume dincolo de cât cunoști.

Cititul, te eliberează,

De autorul ast’ a vrut să îți transmită,

Dar autorul celălalt ești tu,

Ești cel ce-și scrie peste veacuri,

Cum altfel și tu chiar acum o faci,

Tu pentru tine scrii,

Să te găsești peste milenii,

Să-ți scrii pentru a-ți deschide ochii,

Din somnul ignoranței să te scoli.

Acum tu ești un eu,

Dar sinele e mai presus,

E cel care cuprinde toți cei eu,

Ești tu cel veșnic treaz,

Care-ți vorbești din veac în veac.

Tu cel de-acum ești doar o parte,

O mică parte din întreg,

Dar marele întreg din nou ești,

Acum prezentul trebuie să îl trăiești.

Cine crezi tu că îți dictează,

Să scrii aceste versuri pline,

Nu vezi că tot’ prin tine curge totul?

Cum îți spuneam eu uneori,

Un vas să fii, dar unul spart,

Căci astfel ești nemuritor,

Și tot ce curge este veșnic,

Tu niciodată nu vei fi la fel.

Dar cel ce-i vas fără de găuri,

Indiferent cât e de mare,

O limită avea-va el,

Și în curând umplut va fi,

Apoi, el este muritor,

Finalitatea îl așteaptă.

Eul

Doar oare, face parte el din noi,

O fi și el un eu ca mine?

Sinele?

El este cel ce veșnic doarme,

Ori cel ce este mort.

El este doar un mecanism,

Ce-ajută la crearea vieții,

Dar da, e parte tot din mine,

Cu toții sunteți parte,

Căci toți suntem doar unul,

Și unul este toți.

Ce, nu mai știi cum e să dormi?

Dormit-a-i și tu vreo treizeci de ani.

Cine crezi c-avut-a grijă,

De tine Eule, în acești ani?

Eul

Eu știu acum că tu, adică eu,

De fapt că toți suntem doar unul.

Îmi este greu să mă exprim,

Să știu eu cine sunt acum,

Chiar uneori simt că sunt totul,

Iar alteori simt că-s nimic,

Atunci, de fapt, ce-s eu,

Sunt totul sau nimic?

Sinele:

Tu ești și totul, și nimic,

Căci toată lumea aceasta,

În tine se găsește,

Dar în același timp,

Un simplu călători te vei fi,

În lumea infinită ce o vezi.

Tu ești un eu, care pe sine se privește.

Cum fiecare rămurică,

Este o parte din copac,

Tot astfel e cu omul,

O mică parte-a omenirii.

Dar cum de-altfel este la copac,

Și frunză, chiar și fruct,

Tot altfel e cu cei ce dorm,

Chiar de-și doresc ei fruct să fie,

Avem nevoie și de ramuri,

Și astfel de toți e nevoie,

Căci chiar și omu-i animal,

Iar animalul este viață,

Iar viața este pe planetă,

Planeta parte-n univers,

Și tot așa la infinit.

Eul:

M-am săturat să mă tot chinui!

Perfect încerc să fiu,

Dar chiar când scriu aceste versuri,

Eu seama repede mi-am dat,

Că eu sunt cel care-i mai mare,

Și nu o fac eu pentru mine,

Ci sinele e cel care conduce,

Eu pot ca să privesc,

Căci asta este o trezire,

Să fii cât mai prezent.

Sinele:

Așa-i, cum tu începi să vezi,

Tot ce mai trebuie să faci,

E să observi, dar totuși tre’ să fii,

Onest și natural cu tine,

Că altfel noi ne tot mărim,

Cu fiecare individualitate,

Se mai crează-o mică parte,

Ce se-atașează la întreg.

O nouă insulă se naște,

Legată pe sub ape de un tot.

Eul:

Cine mă poate înțelege,

Dintre cine mă înconjoară?

Sinele:

Greșeala cea mai mare fost-a,

De sus că vine-nțelepciuna,

De undeva de prin rațiune,

Rațiunea mic-a unui om.

Dar ea de fapt de jos se tot propagă,

Din sinele cel mai profund,

De la prima celulă,

Chiar de la prima moleculă,

Ba nu, de la atom, particulă,

Și tot așa spre infinit.

Un infinit în jos mergând,

Și nu de sus cum se credea.

Acum, de alții nu te înțeleg,

Ce vină să ai tu pentru prezent?

Ei sunt în urmă, încă dorm.

Tu nu scrii pentru muritori,

Și nici celor ce somnul îndrăgesc,

Ci pentru cei ce vor urma.

Eul:

Și totuși, eu mă tot întreb,

Cum să citească cineva,

Ce eu am scris în viața mea,

Când nicăieri n-am publicat,

Să vadă alții munca mea?

Sinele:

Tu griji nicicum să nu îți faci,

Cum cei treizeci de ani te-am dus,

Tot astfel v-apărea,

Și oportunitatea ta.

Dar de-altfel, chiar de nimeni n-ar citi,

Tu pentru tine ai tot scris,

Și-ai înțeles! Acum trăiește!

Eul:

Dar nu mă pot opri,

Din scris acum,

Și din citit când îmi doresc.

Sinele:

Dar cine spune să te-oprești?

Atunci când scrii, creezi ceva,

Iar când citești, tu te descoperi.

Oricum ai face, este bine.

Căci totul este subiectiv.

Secretul este să accepți,

Ce ești acum și-aici,

Începe să creezi.

Eu

Dar asta eu încerc să fac,

Mă chinui, și nu-mi iese!

Sinele:

N-ai cum să reușești

Să faci ce alții au făcut!

Fii natural, fii liber,

Fii sincer cu-a-l tău sine,

Pe mine, nu-ncerca să mă tot minți,

Eliberează-te de tot ce alții ți-au vestit,

Și pe interior să cauți,

Înțelepciunea, de la sursă.

Cândva credeam că fiii sunt,

Cei care mai departe-și duc

Înțelepciunea de la tată,

Și chiar o duc, dar nu direct,

Pentru că fructul, nu știi unde va ieși,

Dar pentru asta e nevoie,

De un copac puternic,

De multe frunze, rămurele.

Și toate astea de la rădăcină,

Să se înalțe-n sus, și tot mai sus.

În toate, și-n ceea ce faci,

S-o faci c-o minte liberă,

Fără prejudecăți și preconcepții

Să te gândești de la un zero,

Căci chiar acum, tu te-ai născut.

Fiecare lucru pentru sine,

Nu fă multe de odată,

Astfel vei fi nicăieri,

Tu să fii acum și aici,

Totul pân’ la capăt

Și nimic neterminat.

Eul:

De ce eu continuu,

Veșnic îmi doresc,

Cu ardoare să mă procreez?

Să fie oare doar plăcere,

Ori poate chiar ceva profund?

Sinele:

Asta e natura,

Forța cea supremă,

Viața își dorește,

Să se înmulțească.

Și nu-i rău nimic în asta,

Este normal, căci altfel n-ai fi existat.

Tu simte-o, fă ce-ai de făcut,

Dar nu te-mpovăra,

Învinuirea pentru tot ce-i natural e falsă.

Eul:

Și totuși, cum trăiesc eu printre oameni,

Când nimeni nu mă înțelege?

Sinele:

Cât despre oameni,

Tu zi-le doar ce-aveți în comun,

Nimic mai mult de-atât să-ncerci să le vorbești.

Cu fiecare, caută subiect de mijloc,

Și-acolo să vă învârtiți,

Ei nu pot să se urce acolo unde te înalț.

Așa că-i cel mai bine,

Coboară tu doar pentru ei.

Dar nu uita să urci ‘napoi spre culme,

Căci altfel riști s-aluneci tot în jos,

Efortul tău să fie-npermanență vârful,

Căci pentru vârf ești conceput.

Eul:

Dar uneori eu slab mă simt și fără niciun chef,

Chiar viața-mi vine s-o alung,

Să stau și să mănânc,

Să beau, să lenevesc.

Sinele:

Aceasta e că-ți cauți în afară motivarea.

De ce îți trebuie un altul,

Să te împingă de la spate?

Nu vezi că ai în tine,

Puteri ce-s infinite?

Coboară-te adânc, înspre ființa ta,

Pe mine să mă cauți,

Devin-o tu un simplu zeu.

Căci omul este cel mai mare,

Din tot ce-s dobitoace,

Dar asta nu e limita,

Pe care o atinge.

Și chiar de veți atinge,

O nouă specie s-aprindeți,

Voi nu veți fi aceeași,

Voi nu mai sunteți oameni.

Și după toate astea,

Mai sus să tot împingeți,

Chiar tot ce voi atingeți,

Pentru că nu e vreo oprire,

În calea evoluției.

Eul:

Dar totuși alții mie,

Îmi spun că sunt mișel,

Că sunt un rău,

Căci ce gândesc nu-i bine.

Sinele:

Tu nu lăsa pe alții,

Să-ți spună cine ești,

Chiar crezi că știu mai bine,

Ce-i înlăuntrul tău?

Ca să gândești ești liber,

Să zbori pe unde vrei,

Dar faptele sunt cele,

Ce alții ți le văd.

Cât timp aceste fapte,

De josnicie nu-s umplute,

Atunci mergi înainte,

Le este frică lor de tine.

Căci tu le spui în față,

Tot adevărul drept,

Iar omul nu suportă,

Să vadă cine este.

El vrea să fie altul,

Vreun sfânt, un zeu sau Dumnezeu,

Dar niciodată sincer,

El însuși diferit.

Căci este mult mai simplu,

Pe-un altul să-l imiți,

Decât să fii tu însuți,

Chiar un original.

Pentru că timpul șterge,

Greșelile trecute,

Apoi toți după

Vor crede că sunt sfinți.

Dar fiecare sfânt, chiar zeu și Dumnezeu,

A fost un om, un simplu muritor,

Plin de defecte, șterse și urate,

Că toți cei de pe urmă,

Ca ideal l-au luat.

Eul:

Adică-n lumea largă,

Perfectul nu există,

Și toți cei din mai marii lumii,

Au fost și ei defecți?

Sinele:

Cum ar putea să fie,

Mai marele perfect,

Căci astfel Universul,

Cândva el s-ar opri?

Și ce ar fi atuncea,

Când totul e în loc?

Acești nebuni dogmatici,

Sunt veșnic ca și morți.

Căci cel ce se oprește,

Din spate e călcat,

Căci Universul însuși,

Nu se oprește din mișcat.

Dar omul nu-nțelege,

Că nu este el primul,

Nici ultimul, nu poate fi!

Cu toții simt chemarea,

Puțin sunt cei ce-o-aleg.

Din sinea ta eu strig,

Devin-o unic, individual!

Acceptă tu chemarea,

Și fii original.

Așa cum ești,acceptă,

Și tinde tot mai sus,

Cunoașterea-i secretul,

Cunoaște-mă pe mine,

De dinăuntrul tău.

Eul:

Mie îmi place să cutrer,

Prin minte să tot umblu,

Și lumi ce nu există,

Să le creez pe veci.

Sinele:

Chiar asta ți-e menirea,

Să umpli liber veșnic,

Căci tot ce tu acuma,

În minte îți creezi,

Va fi cândva o lume,

Reală pentru toți.

Dar nu lua de la alții,

Exact cum ei au spus,

Tu ia doar materialul,

Și prelucrează-l bine,

Căci modelând ce intră-n tine,

Noi forme se disting,

Din vechi răsare noul.