Disclosure Day: un film mediocru despre o specie periculoasă

Disclosure Day, sau Ziua Adevărului, este un film mediocru, incapabil să mă țină în suspans, pentru că i-am anticipat majoritatea întorsăturilor narative. În aproape fiecare scenă aștepți să se întâmple ceva, dar nu se întâmplă nimic deosebit. Actorii țipă în mare parte din film, iar reacțiile lor par mai degrabă exagerate decât firești.

Nu m-aș fi dus la cinema să văd un film de 6.8 pe IMDb dacă numele lui Steven Spielberg nu ar fi fost legat de film, dar am sperat că Spielberg va reuși să-l scoată din nou, de undeva din pălărie, pe E.T., într-o formă mai avansată sau adaptată pentru 2026. Nu s-a întâmplat asta. Din punct de vedere cinematografic, filmul nu m-a convins, dar asta nu înseamnă că nu mi-a lăsat nimic în minte. Uneori, un film slab poate atinge o întrebare puternică, iar Disclosure Day tratează două probleme esențiale ale omenirii: raportul dintre empatie și rațiune și cruzimea speciei homo sapiens.

Poate tocmai de aceea filmul m-a afectat mai mult moral decât estetic. S-a întâmplat ca, în ziua în care l-am văzut, să discut cu un amic despre atrocitățile pe care naziștii le-au aplicat oamenilor, iar pe seară să văd din nou aceeași cruzime exercitată asupra unor ființe extraterestre. Trecerea aceasta, de la o discuție despre istorie la o ficțiune despre contactul cu o altă specie, a făcut ca filmul să nu mai rămână doar un produs cinematografic mediocru, ci să devină o oglindă. Nu una foarte bine construită, dar suficient de clară încât să-mi arate, din nou, ce poate face omul atunci când nu mai vede în celălalt o ființă, ci un obiect.

M-am întristat enorm când am văzut de ce suntem în stare ca specie, în cazul în care am întâlni o ființă de pe altă planetă, iar tristețea a devenit și mai apăsătoare în momentul în care mi-am amintit că noi, oamenii, am fost mult mai cruzi decât în film acum nici măcar 100 de ani. Filmul imaginează o cruzime posibilă, dar istoria ne arată cruzimi reale, documentate, administrate și justificate de oameni care nu erau monștri mitologici, ci oameni obișnuiți, prinși într-un sistem, într-o ideologie, într-o obediență sau într-o formă de rațiune amputată de empatie.

Aici devine greu să mai privești cruzimea ca pe o excepție. Preferăm să credem că atrocitățile aparțin unor epoci întunecate, unor regimuri monstruoase sau unor indivizi radical diferiți de noi. Ne este mai comod așa. Dacă răul aparține doar trecutului sau unor oameni fundamental diferiți, atunci noi suntem în siguranță morală. Dar nu cred că oamenii de acum 100 de ani erau construiți dintr-un alt material interior. Cred, mai degrabă, că în anumite condiții putem deveni din nou la fel de cruzi. Suntem oare doar la câteva condiții potrivite distanță de a ne tortura din nou unii pe alții până la autodistrugere?

De aici ajung, inevitabil, la prima problemă a omenirii: empatia vs rațiunea. Din capul locului, nu cred că ar trebui să existe un „versus” între aceste două cuvinte. Empatia și rațiunea se antrenează, la fel ca oricare alte abilități ale omului. Uneori este necesar ca rațiunea să fie temperată de empatie, alteori ca empatia să fie ordonată de rațiune, dar întotdeauna trebuie să lucrăm în ambele direcții.

Rațiunea fără empatie poate deveni rece, eficientă și monstruoasă. Poate calcula pierderi, poate organiza resurse, poate construi justificări și poate transforma suferința într-un cost acceptabil. Empatia fără rațiune, în schimb, poate deveni impulsivă, selectivă și ușor de manipulat. Putem plânge pentru cineva aflat în fața noastră și ignora milioane de oameni aflați la distanță, doar pentru că suferința lor nu are chip, voce sau imagine. De aceea, problema nu este alegerea dintre empatie și rațiune, ci felul în care reușim să le educăm împreună.

Dacă fiecare individ și-ar antrena mai mult empatia, s-ar putea oare aceasta extrapola și la nivel de mase? Ar putea unele state, care hărțuiesc vecinii, minoritățile sau propriii cetățeni de zeci sau chiar sute de ani, să devină mai empatice dacă ar fi formate din indivizi mai empatici? Ar putea aceste state să încheie războaie începute din prostie și inconștiență? Nu știu dacă empatia individuală se poate transforma automat în empatie colectivă, pentru că masele nu gândesc mereu ca indivizii care le compun. Uneori, mulțimea coboară omul sub nivelul propriei conștiințe. Alteori, instituțiile transformă frica, ura sau interesul în politică de stat.

Totuși, dacă empatia nu poate fi extrapolată ușor la nivel de mase, rațiunea pare să poată fi. Prin sistemele AI, rațiunea capătă deja o dimensiune colectivă, tehnică, aproape impersonală. Deciziile pot fi asistate, calculate, optimizate și extinse la scară mare. Dar tocmai aici apare pericolul: o rațiune amplificată tehnologic poate să piardă individul din vedere. Poate vedea populații, riscuri, costuri, probabilități și rezultate, dar să nu mai vadă omul concret asupra căruia se aplică decizia. Mai mult decât atât, o rațiune redusă la calcul poate ajunge să considere că un genocid este justificat dacă, în ecuația ei rece, mor câțiva pentru ca alții să trăiască mai bine. Acesta este punctul în care rațiunea încetează să mai fie înțelepciune și devine instrument. Iar un instrument, pus în mâinile unei specii care încă nu și-a educat empatia, poate deveni mai periculos decât instinctul. Instinctul omoară brutal. Calculul poate omorî organizat.

Poate că tocmai aici se întâlnesc filmul, istoria și prezentul nostru tehnologic. Filmul imaginează cruzimea omului în fața unei alte specii. Istoria ne arată cruzimea omului în fața propriei specii. Inteligența artificială ne pune în față posibilitatea unei rațiuni amplificate, dar nu ne garantează o moralitate amplificată. Și atunci întrebarea nu mai este doar dacă am fi cruzi cu niște extratereștri, ci dacă vom reuși vreodată să nu mai fim cruzi unii cu alții.

Cine suntem noi, homo sapiens, ca să decidem cine moare și cine trăiește? Și cât timp vom continua să confundăm puterea de a decide cu dreptul de a decide?