Voința de putere

Lucrurile mărețe ne impun fie să facem, fie să vorbim despre ele cu grandoare, ceea ce înseamnă cu cinism și inocență.

…trebuie mai întâi să trecem prin nihilism ca să ne dăm seama de adevărata valoare a acestor “valori” din trecut… Indiferent cum ar fi această mișcare, într-o bună zi vom avea nevoie de valori noi…

Nihilismul, ca stare psihologică, va apărea, prima dată, atunci când ne vom strădui să dăm tuturor întâmplărilor un ‘sens’ de fapt inexistent, astfel încât acela care caută sfârșește prin a-și pierde curajul.

…evaluările morale au condamnări, negări, morala îl îndepărtează pe individ de voința de a trăi.

…existența ca atare, fără semnificație și fără scop, dar revenind fără încetare, de o manieră inevitabilă, fără un deznodământ, în neant: ‘Eterna reîntoarcere’.

…dacă existența ar tinde spre un scop, acest scop ar fi atins.

…neputința în fața oamenilor, și nu neputința în fața naturii, este cea care produce amara disperare de viață.

Care se vor dovedi cei mai tari? Cei mai puternici, aceia care n-au nevoie de dogme extreme, care nu numai că admit, dar și apreciază o componentă importantă de hazard, de nonsens. Cei care se pot gândi la om reducându-i oarecum din valoare, fără a se simți prin asta micșorați și slăbiți; cei mai bogați din perspectiva sănătății, cei care sunt la înălțimea celei mai mari nefericiri și, din cauza asta, nu se tem de nefericire — indivizi care sunt siguri de puterea lor și, cu o mândrie conștientă, reprezintă forța la care a ajuns omul.

Valorile și modificările valorilor sunt proporțională cu creșterea în putere a celui care stabilește valorile.

Trebuie să le redăm oamenilor curajul instinctelor lor naturale. Trebuie combătută părerea proastă pe care o au despre ei înșiși, nu ca indivizi, ci ca oameni ai naturii…

Trebuie să ne întrebăm mai întâi ‘ce putem’ și de-abia apoi ce suntem datori să facem.

Siguranța instinctului (consecință a unei îndelungate activități în același sens, practicate de aceeași specie de oameni) lipsește la omenirea modernă; incapacitatea de a crea ceva perfect nu e decât consecința acestui fapt: individul nu mai ajunge niciodată la disciplina din vremea școlii. Ceea ce creează o morală, un cod, este instinctul adânc al automatismului, ca singurul care face posibilă perfecțiunea în viață și în muncă…

Să devii stăpân peste haosul care constituie ființa ta, să-ți constrângi haosul să devină formă, să devină logic, simplu, fără echivoc, matematică, lege — aceasta este marea ambiție.

Orice creștere abundentă aduce cu sine o formidabilă fărâmițare și slăbire treptată: suferința, simptomele degenerescenței aparțin epocilor care fac un enorm pas înainte; orice mișcare a omenirii, fecundă și puternică, a creat în același timp o mișcare nihilistă.

Abandonul, descompunerea, deșeul nu sunt nicidecum condamnabile ca atare; nu sunt decât consecința necesară a vieții, a augmentării virale. Fenomenul de decadență este la fel de necesar ca înflorirea și progresul vieții, nu deținem mijloacele pentru a-l suprima. Dimpotrivă, rațiunea ne impune să-i lăsăm drepturile intacte. Se face de rușine toți teoreticienii socialismului care susțin că ar putea exista împrejurări, combinații sociale în care viciul, boala, crima, prostituția, mizeria să nu se mai dezvolte… Aceasta înseamnă să condamni viața… O societate nu are libertatea de a rămâne tânără. Și chiar și în momentul de maximă splendoare, tot lasă în urmă resturi și gunoaie. Cu cât progresează mai viguros și mai îndrăzneț, cu atât are mai multe greșeli, dezamăgiri, diformități, cu atât e mai aproape de prăbușire… Nu suprimăm caducitatea cu ajutorul instituțiilor. Nici boala. Nici viciul.

Decadența însăși nu e ceva ce trebuie combătut: ea e absolut necesară și proprie fiecărei epoci, fiecărui popor. Ceea ce trebuie să combatem este molipsirea părților sănătoase ale organismului.

Ceea ce se transmite ereditar nu e boala, ci starea maladivă: neputința de a se opune pericolului invaziilor pernicioase, frângerea forței de rezistență; pentru a exprima același lucru din punct de vedere moral: resemnarea și umilința în fața inamicului.

Valoarea tuturor stărilor morbide constă în faptul că prezintă sub lupă anumite aspecte care, deși firești, nu sunt vizibile în starea normală.

Nu intervenim niciodată mai rapid, mai orbește decât atunci când n-ar trebui să intervenim defel.

Vanitatea simțurilor, a dorințelor, a pasiunilor, atunci când merge atât de departe încât recomandă înăbușirea lor este deja un simptom de slăbiciune: mijloacele extreme caracterizează întotdeauna niște condiții anormale. Ceea ce lipsește aici, sau mai curând ceea ce se fărâmițează, e forța necesară pentru a bloca un impuls: atunci când instinctul ne spune că trebuie să cedăm, însemnând că trebuie să reacționăm, am face bine să evităm ocaziile (‘ispitele’).

Ne înșelăm ori de câte ori de la un ideal așteptăm un ‘progres’: triumful unui ideal a fost, de fiecare dată până acum, o mișcare retrogradă.

Religia a înjosit conceptul de ‘om’; consecința extremă este aceea că tot ce e bun, mare, adevărat, rămâne supraomenesc și nu este dat decât prin milostenie divină…

“Omul nu s-a cunoscut pe sine vreme de milenii în șir; nu se cunoaște nici astăzi.”

Să nu poți accepta că un eveniment s-a încheiat deja e un semn al decadenței.

Nu-mi place soiul acesta de lașitate față de propria faptă; nu trebuie să ne abandonăm pe noi înșine sun imperiul unei rușini sau încercări neașteptate. O mândrie extremă s-ar potrivi mai bine. La ce-ar servi la urma urmelor? Să te căiești pentru o faptă nu înseamnă s-o repari, tot așa cum acțiunea respectivă nu se șterge cu buretele atunci când este ‘iertată’ sau ‘ispășită’.

Nu trebuie să evaluăm niciodată un artist în funcție de dimensiunea operelor sale.

…pedeapsa nu repară defel, iertarea nu șterge cu buretele; ceea ce s-a făcut nu poate deveni “nefăcut”.

…celebra ‘conștiință’ este creată în același fel: o voce interioară care, pentru fiecare acțiune, nu-i măsoară valoarea, ci o judecă în raport cu intenția și conformitatea acestei intenții cu ‘legea’.

Nu există efort mai mare decât să negi, să condamni instinctul în care-ți ai originea, să afișezi fără încetare, în văzul tuturor, prin faptă și cuvânt, opusul acestui instinct.

Sfântul Pavel a stabilit, conferindu-i proporții enorme, tocmai ceea ce Cristos anulase prin viața sa.

Avantajul nostru este că trăim în era comparației, putem să revedem istoria așa cum n-a fost revăzută niciodată.

Ironia civilizației europene este că socotim adevărat un lucru, dar facem cu totul altul.

Adevărata iubire pentru oameni cere jertfirea spre binele speciei, iubirea aceasta este aspră, alcătuită din victorii asupra sinelui, deoarece are nevoie de sacrificii umane. Iar aceasta pseudo-umanitate numită creștinism vrea, dimpotrivă, să facă în așa fel încât nimeni să nu fie jertfit…

Nu foamea zămislește revoluțiile, ci faptul că la mase pofta vine mâncând…

Să nu ne găsim odihna înainte ca un lucru să fie nimicit: idealul omului inventat de creștinism, pretențiile pe care le-a ridicat creștinismul cu privire la om, seria de da și de nu referitoare la om.

Construim lumea după chipul nostru.

Pentru omenire, o idee o să valoreze întotdeauna exact cât a plătit pe ea.

…viciul și virtutea nu constituie cauze, ci doar consecințe. Devii om cinstit pentru că ești om cinstit, adică pentru că te-ai născut înzestrat cu instincte bune și condiții propice…

Altă dată se făcea următorul raționament: conștiința respinge această acțiune; prin urmare, această acțiune este condamnabilă. În realitate, conștiința respinge o acțiune pentru că a fost mult timp respinsă. Ea nu face decât să repete, nu crează valori.

Dorința face să pare mai mare ceea ce vrem să posedăm; sporește chiar prin faptul că nu este satisfăcută, — cele mai mari idei sunt acelea pe care le-a produs dorința cea mai violentă și mai prelungită.

Am utilizat toate variantele de imperativ pentru a face valorile morale să apară ca determinante; ele au fost ordonate cel mai mult timp; par, instinctiv, niște porunci interioare…

Geniul, marii oameni sunt mari deoarece nu se caută pe sine și nu-și caută propria cauză: valoarea individului crește în măsura în care el se distruge pe sine.

…numai cel cu o supraabundență de personalitate abandonează ceva din sine. Doar persoanele complete pot iubi; aceia care și-au epuizat personalitatea, indivizii “obiectivi”, sunt cei mai proști amanți (întrebați-le pe femei!). La fel stau lucrurile cu iubirea de Dumnezeu ori de ‘patrie’: trebuie să te poți bizui pe propriile forțe. (Egoismul este intensificarea sinelui, altruismul e intensificarea non-sinelui.)

Dacă omul este profund înclinat să păcătuiască, nu poate decât să se urască pe sine.

Prin ce mijloace ajunge o virtute la putere? — Exact prin aceleași mijloace ca un partid politic: calomnia, suspiciunea, distrugerea subterană a partidelor care i se opun și dețin deja puterea, schimbarea numelor acestora, persecutarea și batjocorirea lor sistematică. Ca urmare, doar prin mijloace ‘imorale’.

…preferăm să ascultăm de o lege care există decât să ne crănțănele una, decât să ne transmitem nouă și celorlalți teama poruncii; mai curând ne supunem decât să reacționăm;

…nimeni nu i-a dat omului calitățile sale, nici Dumnezeu, nici societatea, nici părinții, nici strămoșii, nici el însuși, că greșeala existenței sale nu poate fi pusă pe seama nimănui… Nu există nici o ființă care să poată fi trasă la răspundere pentru că un individ s-a născut în anumite împrejurări și într-un anumit mediu. - Este o mare consolare că știm că nu există o asemenea ființă…

Viața este o consecință a războiului, societatea însăși este un mijloc pentru război…

Natura este judecată defavorabil în măsura în care se ridică în slăvi contra-natura unui Dumnezeu.

Instinctul de care ne temem cel mai mult îndrăznește să se afirme.

Suntem buni cu condiția de a ști să fim și răi; suntem răi pentru că altfel n-am ști să fim buni.

Un om virtuos aparține deja unei specii inferioare, deoarece nu este o “persoană”, ci valoarea sa vine din faptul că e conform cu o schemă umană stabilită odată pentru totdeauna. Nu are o valoare în sine: poate fi comparat, are semeni, nu trebuie să fie unic…

Fiecare individ reprezintă întreaga linie evolutivă…

Viața însăși nu recunoaște vreo solidaritate ori “drepturi egale” între componentele sănătoase și cele degenerate ale organismului său: ultimele trebuie eliminate, altfel întreg ansamblul va pieri.

Dialectica este ocupația neîntreruptă a virtuții, deoarece exclude orice tulburare a intelectului, orice pasiune.

Chiar dacă un lucru este voit și știut, acțiunea nu poate fi perfectă, indiferent cât de ordonat ar fi realizat.

Viața autentică nu accelerează prin intermediul științei: înțelepciunea nu te face ‘înțelept’ … Viața autentică nu vrea fericirea, nu se preocupă defel de ea…

Trebuie, într-adevăr, să căutăm viața perfectă acolo unde este cel mai puțin conștientă, (adică acolo unde își dă seama cel mai puțin de logica sa, de motivele, mijloacele și intențiile sale, de utilitatea sa).

Filozoful propovăduiește calitățile care-i sunt proprii ca pe singurele calități necesare pentru a ajunge la binele superior (de exemplu dialectica, la Platon).

Gustul pentru urâțenie se trezește în același timp cu seriozitatea; a lua lucrurile în serios înseamnă deja să le deformezi… Luați femeia în serios: iată cum femeia cea mai frumoasă va deveni urâtă imediat!

Este mai comod să asculți decât să analizezi; e mai flatant să gândești ”posed adevărul” decât să vezi întunericul din jurul tău…

Sentimentele frumoase, impulsurile nobile aparțin, pentru a ne exprima fiziologic, narcoticelor: abuzarea de ele atrage aceleași consecințe ca abuzul de oricărui, slăbirea nervilor…

Oamenii au reînceput să combată adevărul numai atunci când li s-au promis unele avantaje legate de victorie, cum ar fi libertatea față de puterile stăpânitoare. Metoda adevărului n-a fost găsită din motive de adevăr, ci din motive de putere, voința de a fi superior.

Cuvintele ”convingere”, ”credință”, mândria martirului, - toate acestea reprezintă condiții defavorabile pentru cunoaștere.

Nu trebuie să trăim după două măsuri!… Nu trebuie să separăm teoria și practica!…

omul caută un principiu pe care să se poată sprijini pentru a disprețui omul, — inventează o lume pentru a putea calomnia și murdări această lume…

filozofia manipulează această lume de parcă n-ar fi decât aparență, această înlănțuire de cauze de parcă n-ar fi decât fenomenală. Ce ură este în joc?

…nimic nu vrea să se conserve, tot trebuie să se adune și să se acumuleze. Viața, în calitate de caz particular (Ipoteză care pornind de aici, ajunge la caracterul general al existenței), aspiră la un sentiment de maximă putere; ea constituie, în esență, aspirația la un surplus de putere; să aspiri nu înseamnă nimic altceva decât să aspiri la putere;

Posibilitatea de a evalua ceea ce se întâmplă nu se datorează faptului că respectăm o regulă ori ascultăm de o necesitate, sau că proiectăm o lege de cauzalitate în tot ceea ce se petrece: — ea rezidă în revenirea cazurilor identice. Nu există, așa cum pretinde Kant, un sens al cauzalității. Suntem uimiți, neliniștiți, căutăm ceva cunoscut, de care să ne putem agăța. De îndată ce, într-un fenomen nou, ni se arată un lucru cunoscut, ne calmăm. Pretinsul instinct de cauzalitate este doar teama neobișnuitului și tentativa de a găsi ceva cunoscut, o căutare nu a cauzelor, ci a lucrurilor cunoscute.

Două stări care se succed: una ‘cauză’, cealaltă ‘efect’ — aceasta este o concepție falsă. Prima stare nu provoacă nimic, a doua n-a fost provocată de nimic. Este vorba de o luptă între două elemente de puteri inegale: ajungem de aici la o nouă repartizare a forțelor, în funcție de puterea fiecăreia. A doua stare este radical diferită de cea dintâi (nu constituie efectul ei): esențial este că factorii ce intervin în luptă se transformă în alte cantități de putere.

…oricare centru de forță — și nu doar omul — construiește, pornind de la sine, tot restul lumii, adică omul măsoară, palpează și modelează lumea în funcție de propria sa forță…

Îmi închipui că orice corp specific aspiră să pună stăpânire pe întreg spațiul și să-și extindă forța (voința de putere), să respingă tot ce se opune expansiunii sale. Însă ajunge să se confrunte necontenit cu aspirațiile asemănătoare ale altor corpuri și sfârșesc prin a se înțelege (a se ‘combina’) cu acelea care sunt omogene; atunci conspiră cu toatele pentru a cuceri puterea. Și procesul continuă…

Emit teoria că voința de putere este forța primitivă a pasiunilor, că toate celelalte pasiuni nu sunt decât transformarea acestei voințe…

Bucuria nu este simptomul sentimentului că s-a obținut puterea dorită, ci este percepția unei diferențe (nu aspirăm nicidecum la bucurie: bucuria se obține atunci când obținem lucrul la care am aspirat; bucuria însoțește, nu pune în mișcare);

Nu există ‘ființe în sine’ (relațiile sunt cele care constituie ființele…) așa cum nu poate exista o ‘cunoaștere în sine’.

Omul nu caută plăcerea și nu evită neplăcerea: e clar ce prejudecată celebră doresc să contrazic aici. Plăcerea și neplăcerea sunt simple consecințe, simple fenomene secundare. Ceea ce dorește omul, ceea ce dorește cea mai mică bucată de organism viu, este sporirea puterii. În aspirația către acest scop, plăcerea și neplăcerea există în egală măsură; din toate forțele sale, omul caută rezistența, are nevoie de ceva care să i se opună… Neplăcerea, care-i obstrucționează voința de putere este, așadar, un factor normal, ingredientul firesc al oricărui fenomen organic; omul nu o evită, din contra, are nevoie de ea fără încetare.

Marea greșeală a psihologilor era aceea de a nu separa cele două tipuri de plăcere — cel de a adormi și cel de a învinge. Persoanele epuizate vor odihna, delăsarea, pacea, liniștea — este plăcerea religiile și filosofiilor nihiliste; cei bogați și vii doresc victoria: depășirea adversităților, extinderea sentimentului de putere asupra unor noi domenii.

Durerea este un fenomen intelectual, unde se manifestă categoric o judecată, cea de dăunător, în urma unei experiențe îndelung acumulate. Nu există durere în sine. Nu rana doare, ci noțiunea, acumulată prin experiență, a urmărilor nefaste pe care o rană le poate avea pentru ansamblul organismului…

„nu cauzele durerii te fac să suferi (o rană oarecare, de pildă) ci dezechilibrul persistent care se produce în urma acestui șoc.”

orice forță nu se poate manifesta decât asupra a ceea ce îi rezistă…

a avea scopuri, obiective, intenții, pe scurt, a dori, este același lucru cu a dori să devii mai puternic, a dori să crești — și a dori, totodată, mijloacele pentru aceasta;

”nu facem decât ceea ce suntem”

Preocuparea de propria persoană și de propria ”mântuire veșnică” nu este expresia unei firi bogate și sigure pe sine, căci acesteia nu-i pasă de mântuire, n-o interesează fericirea, indiferent de natura ei; ea este forță, acțiune, dorință, — se întipărește pe lucruri, atinge lucrurile…

Am face bine să ne studiem organismul în desăvârșita lui imoralitate. Funcțiile animale sunt de o mie de ori mai importante decât stările sufletești frumoase și puseurile de conștiință: ultimele sunt un excedent, prin aceea că nu trebuie să fie un instrument pentru aceste funcții animale. Toată viața conștientă, atât spiritul, cât și sufletul și inima, bunătatea și virtutea deopotrivă, în slujba cui se află, prin urmare? În slujba unei perfecționări cât mai mari a funcțiilor animale esențiale (mijloacele de hrănire, de sporire a energiei): înainte de orice, în slujba prelungirii vieții.

Degenerescența vieții depinde fundamental de extraordinara capacitatea de eroare a conștiinței: aceasta este foarte puțin controlată de instincte și, prin urmare, se înșeală în modul cel mai facil și mai esențial.

În comparație cu forțele enorme și multiple ce acționează unele împotriva altora, așa cum le reprezintă ansamblul oricărei vieți organice, lumea conștientă de sentimente, de intenții, de evaluări nu este decât un mic fragment.

Am eliminat conștiința universală care fixează scopul și mijloacele: tocmai astea ne-a procurat o mare ușurări, așa încât nu mai suntem obligați să fim pesimiști… Cel mai mare reproș pe care i-l făceam vieții era existența lui Dumnezeu.

Lumea nu este nicidecum un organism, ci un haos; evoluția „intelectualității” este un mijloc pentru a obține o durată relativă a organizării.

Ceea ce produce creștere în decursul vieții este economia tot mai strictă și mai prevăzătoare ce realizează cât mai mult cu o forță cât mai redusă. Ca ideal este principiul efortului minim… Faptul că lumea nu vrea să ajungă la o stare durabilă este singurul lucru care s-a demonstrat. Prin urmare, trebuie să ne imaginăm că apogeul ei nu este o stare de echilibru…

Utilitatea unui organ nu-i explică originea, dimpotrivă! În perioada când o calitate se formează, ea nu conservă individul și nu-i este deloc utilă în lupta cu împrejurările exterioare și cu dușmanii.

Individul însuși este câmpul de bătălie al diverselor sale părți (pentru hrană, spațiu etc): evoluția sa este legată de victorie, de predominanța anumitor componente, de slăbirea treptată, de transformarea în organe a altor părți. Influența „împrejurărilor exterioare” a fost exagerată de Darwin: ceea ce este esențial în procesul vital e tocmai enorma putere fondatoare, care crează forme dinspre interior spre exterior, care utilizează și exploatează „împrejurările exterioare”. — Noile forme, create dinspre interior spre exterior, nu sunt constituite în vederea unui scop; ci, în lupta părților, o nouă formă nu va sta multă vreme fără să se lege de o utilitate parțială, pentru a se dezvolta, în continuare, conform cu modul în care este întrebuințată, până la perfecțiune.

…tot ceea ce reușește să scape de mâna omului și de dresajul său revine aproape imediat la starea naturală. Tipul rămâne același: nu putem „denatura natura”.

…în lupta pentru viață, hazardul îi slujește pe cei slabi la fel de bine ca pe cei puternici, că adesea viclenia poate ține locul forței, că fecunditatea speciei se găsește într-o proporție bine definită cu probabilitatea distrugerii…

…omul, ca specie, nu se află în progres. E adevărat, apar tipuri superioare, însă nu se conservă. Nivelul speciei nu se ridică.

…omul, ca specie, nu realizează progrese în comparație cu nici un animal. Lumea animală și vegetală, în ansamblul ei, nu se dezvoltă de la inferior la superior… Totul se face în același timp în toate sensurile, tendințele se suprapun și se contracarează. Formele cele mai complexe și mai bogate — căci sintagma ‘tip superior’ nu exprimă mai mult — dispar ușor: doar cele inferioare își păstrează caracterul aparent nepieritor. Primele se realizează foarte rar și se mențin cu dificultate; ultimele au o fecunditate compromițătoare. Și în cazul omenirii, tipurile superioare, exemplele fericite ale evoluției, cu alternative de noroc și ghinion, pier cel mai ușor. Ele sunt supuse tuturor genurile de decadență; sunt extreme, și acest lucru e deja suficient pentru a le face decadente… Durata scurtă a frumuseții, a geniului, a Cezarului este sui generis: asemenea calități nu se transmit prin ereditare. Tipul este ereditar: nu are nimic extrem, nu e o ‘lovitură a hazardului’ … Nu e rezultatul unei fatalități anume, al unei ‘rele voințe’ din partea naturii, ci put și simplu al ideii de ‘tip superior’; tipul superior reprezintă o complexitate infinit mai mare, o sumă mai mare de elemente coordonate: aceste este motivul pentru care dezagregarea este infinit mai probabilă. ‘Geniul’ este mașinăria cea mai sublimă din câte există, prin urmare, și cea mai fragilă.

…domesticirea (‘cultura’) omului nu atinge niște straturi prea profunde… Peste tot acolo unde pătrunde în adâncime se transformă imediat în degenerescență (tipul lui Christos). Omul ‘sălbatic’ (sau, pentru a mă exprima din punct de vedere moral, omul rău) reprezintă întoarcerea la natură — și, într-un anumit sens, o restabilire, o vindecare a ‘culturii’ …

…media valorează mai mult decât excepția…

…sporirea puterii unei specii este garantată poate mai puțin de preponderența celor favorizați și puternici decât de preponderența tipurilor mediocre și inferioare… Acestea din urmă posedă marea fecunditate și durată de viață; cu primele tipuri crește pericolul distrugerii rapide, al scăderii efectivelor.

…doar indivizii se simt responsabili. Colectivitățile au fost inventate pentru a face lucruri pe care individul nu are curajul de a le face.

‘Societatea’ nu a socotit niciodată virtutea altfel decât ca pe un mijloc de a ajunge la forță, la putere, la ordine.

Orice Interdicție înrăutățește caracterul celor care nu i se supun voluntar, ci numai cu forța.

Crima aparține conceptului de ‘revoltă contra ordinii sociale'. Nu pedepsim un revoltat, îl zdrobim. Un revoltat poate fi un individ nefericit și demn de dispreț: în sine, o revoltă nu are nici un element care să merite disprețul — și, în raport cu ordinea noastră socială, faptul că se revoltă nu reduce, ca atare, valoarea unui om. Sunt cazuri în care ar trebui să îl venerăm pe un asemenea revoltat, deoarece identifică în societatea noastră un aspect care ar trebui să fie combătut, deoarece sunt cazuri în care ne trezește din somn.

…prin pedeapsă nu trebuie să dorim a exprima disprețul: un criminal este, oricum, un individ care-și riscă viața, onoarea, libertatea, — un om curajos. Nu trebuie, de asemenea, să considerăm pedeapsa ca pe o ispășire ori ca pe o datorie, căci nu există nici o relație de schimb între pedeapsă și vină, —pedeapsa nu purifică, întrucât crima nu murdărește.

Nu trebuie să-i reproșăm criminalului proastele maniere, starea inferioară a inteligenței sale. Nimic nu este mai obișnuit decât să-l vedem înșelându-se asupra propriei persoane (instinctul său declasat este adesea pizma declasatului, de care nu ajunge să fie conștient deoarece nu posedă lecturile corespunzătoare), calomniindu-și și dezonorându-și fapt sub imperiul fricii, al eșecului; facem abstracție de cazul în care criminalul cedează unui instinct greșit înțeles — ceea ce s-ar putea demonstra din punct de vedere psihologic — și atribuie gestului său, printr-o acțiune accesorie, un motiv inexistent (de pildă să vorbească de furt atunci când, de fapt, pentru el nu conta decât sângele…

Trebuie să ne ferim de a judeca valoarea unui om în funcție de o faptă anume.

Faptele care ies puternic în relief sunt mai cu seamă lipsite de semnificație.

Nu vom ridica nivelul oamenilor decât atunci când nu-i vom mai trata cu dispreț; disprețul moral este o mai mare înjosire și cauza unui mai mare prejudiciu decât orice altă crimă.

Creșterea face parte din conceptul ființei vii; — ceea ce este viu trebuie să-și sporească puterea și să absoarbă, în consecință, forțe străine.

Atunci când obținem o anumită independență vrem mai mult: se operează o selecție în funcție de forță;

Frumosul există într-o măsură tot atât de mică precum binele și adevărul. În detalii este vorba de condițiile de conservare a unei anumite specii umane: omul de turmă va nutri sentimentul de valoare al frumosului în fața altor obiecte decât acelea care le-ar stârni același sentiment omului de excepție și supraomului.

Toate judecățile instinctive sunt mioape în raport cu lanțul consecințelor: ele recomandă ce trebuie făcut în primele momente. Rațiunea este, înainte de toate, un instrument de încetinire care se opune reacției imediate ce urmează unei judecăți instinctive; ea oprește, reflectează pe intervale lungi, prelungește lanțul consecințelor. Judecățile pe seama frumosului și urâtului sunt mioape (au întotdeauna rațiunea împotriva lor): dar cum nu se poate mai convingătoare; fac apel la instinctele noastre atunci când se decid cu maximă rapiditate, pronunțându-și „da”-ul sau „nu”-ul, înainte ca rațiunea să poată lua cuvântul…

Orice artă acționează ca o sugestie asupra mușchilor și simțurilor, care la individul naiv și artist se găsesc într-o activitate primitivă: dar totdeauna le vorbește doar artiștilor — vorbește acestei maniere de mișcare subtilă a trupului.

Nu ne comunicăm niciodată gânduri, ne comunicăm mișcări, semne mimice pe care le transpunem în gânduri…

…artiștii noștri sunt niște rude foarte apropiate ale femeiuștilor isterice!!!

…cel care nu poate da nu primește nimic.

Având talent, suntem și victima talentului nostru: trăim sub vampirismul propriului talent. Nu terminăm cu pasiunea atunci când o dezvăluim, dimpotrivă, o dezvăluim de-abia atunci când terminăm cu ea.

Ce este liniștitor e să contempli grandioasa indiferență a naturii față de bine și rău.

Dacă lumea ar avea un scop, ar trebui ca acest scop să fie atins. Dacă ar exista pentru ea o condiție finală neprevăzută, ar trebui ca această condiție să fie atinsă și ea. Dacă ar fi capabilă să persevereze și să persiste, capabilă să „fie”, dacă, în cursul devenirii ei, ar poseda, chiar și numai pentru un moment, această facultate de „a fi”, s-ar duce pe apa sâmbetei orice devenire, deci și orice gândire, orice „spirit”. Însuși faptul că „spiritul” este o devenire demonstrează că lumea nu are nici un scop, nici o condiție finală, așadar este incapabilă să „fie”.

Teoria conservării energiei impune eterna reîntoarcere.

Într-un timp infinit, fiecare dintre combinațiile posibile ar trebui să se realizeze o dată, mai mult, va trebui să se realizeze de o infinitate de ori. Și, cum între fiecare dintre combinații și revenirea ei viitoare vor trebui parcurse toate combinațiile posibile, iar fiecare din aceste combinații condiționează întreaga succesiune a combinațiilor din aceeași serie, s-ar demonstra astfel o mișcare circulară de serii absolut identice: s-ar demonstra că lumea este o mișcare circulară care s-a repetat deja de o infinitate de ori și care-și practică jocul la infinit.

Să obții o perspectivă înaltă care să te facă să înțelegi că totul se petrece în realitate exact așa cum ar trebui să se petreacă și că orice fel de „imperfecțiune” și suferința provocată de ea fac parte din ceea ce este în mod suveran dezirabil…

În economia internă a sufletului, la ființele primitive domină teama de rău. Ce este răul? Trei feluri de lucruri: hazardul, incertitudinea, evenimentele neprevăzute. Cum combate omul primitiv răul? Îl concepe ca și cum ar fi rațiunea, puterea, și chiar ca pe o persoană. I se întâmplă astfel să încheie cu el un fel de pact și chiar să acționeze dinainte asupra lui, să prevină.

A crede că în rău se ascunde ceva bun înseamnă a renunța la combaterea răului.

…cu cât sunt mai mari și mai redutabile pasiunile pe care o epocă, un popor, un individ și le pot permite, pentru că se pot servi de ele ca mijloace, cu atât cultura lor se găsește la un nivel mai înalt. Cu cât este un om mai mediocru, mai slab, mai servil și mai laș, cu atât mai mult va vedea la el, regatul răului este mai întins. Omul cel mai josnic va vedea regatul răului peste tot (adică cresc e lui îi este interzis și ostil).

…trebuie să domini pasiunile și nu să le slăbești sau să le extirpi! — Cu cât este mai mare controlul asupra voinței, cu atât poate fi acordată mai multă libertate pasiunilor.

Educația este principalul mod de a ruina excepția în favoarea regulii. Civilizația este, în principal, modul de a dirija gustul împotriva excepției, în favoarea mediei.