De ce sunt atât de înțelept

Trăiesc cu stima ce mi-o acord singur…

Să fac omenirea mai bună ar fi ultima promisiune la care m-aș angaja.

Cel care este capabil să respire aerul scrierilor mele știe că acesta este un aer al înălțimilor, cu suflu puternic. Trebuie să fii făcut pentru așa ceva, altminteri riști să răcești.

Omul care este fidel cunoașterii nu trebuie doar să-și iubească dușmanii, ci și să-și urască prietenii. A rămâne pentru totdeauna doar un învățăcel e o răsplată proastă pentru cel care ți-a fost învățător.

Dar acum vă poruncesc să mă pierdeți pe mine și să vă găsiți pe voi înșivă; abia atunci când toți vă veți fi lepădat de mine mă voi întoarce la voi.

Suntem cel mai puțin înrudiți cu părinții noștri: cel mai grosolan lucru cu putință ar fi să fim înrudiți cu părinții noștri. Spiritele mărețe își au originile cu mult înapoi în timp și, în ceea ce le privește, multe lucruri au trebuit să fie îmbinate, salvate și păstrate.

Oricine mi-ar aduce un prejudiciu — orice fel de prejudiciu —, aș „riposta”, de asta să fiți siguri, de îndată ce aș găsi ocazia de a-i mulțumi „agresorului” (uneori, chiar și pentru agresiunea ce mi-a adus-o) — sau de a-l ruga ceva, variantă și mai politicoasă decât cea de a-i oferi ceva… Totodată, cele mai vulgare cuvinte, cele mai vulgare scrisori, cred eu, poartă intenții mai bune decât tăcerea. Celor care rămân tăcuți le lipsesc întotdeauna subtilitatea și curtoazia inimii; tăcerea e o obiecție, iar a înghiți în sec urâțește caracterul, ba chiar poate îmbolnăvi stomacul. Toți cei care tac sunt dispeptici.

A te accepta ca destin, a nu îți dori să fii „diferit” — iată rațiunea însăși!

Forța celui care atacă se poate măsura în calitatea dușmanului de care are nevoie, pe măsura sa; orice evoluție se cunoaște în căutarea unui oponent puternic — sau a unei probleme pe măsură, căci un filosof războinic din fire va declara război chiar și unor probleme.

Dumnezeu e un răspuns rudimentar, o grosolănie împotriva noastră, a gânditorilor și, în mod fundamental, chiar și o interdicție rudimentară pentru noi: să nu gândiți!…

Marele poet nu își extrage ideile decât din realitatea sa personală — până în punctul în care nu își mai poate suporta apoi opera…

Certitudinea este cea care înnebunește, nu îndoiala.

Eforturile cele mai mari ajungem să le facem pentru lucrurile cele mai mărunte, dar frecvente.

O altă formă de înțelepciune și autoapărare e să reacționezi cât mai rar cu putință și să te retragi din situațiile și relațiile care te-ar condamna să renunți la propria „libertate”, la dreptul la inițiativă, să te transformi într-un reactiv.

Să devii ceea ce ești presupune să nu ai cea mai vagă idee despre ce anume ești.

Nu-mi doresc câtuși de puțin ca vreun lucru să devină altceva decât ceea ce este; nu-mi doresc ca eu să devin altceva decât ceea ce sunt…

Eu sunt una, scrierile mele sunt alta.

Nimeni nu poate, la urma urmei, să obțină din alte lucruri, printre care și cărțile, altceva decât ceea ce știe deja. Nu ai urechi să auzi lucruri la care nu ai acces prin experiență.

Trebuie să nu te fi cruțat niciodată pe tine însuți, ci să fii dur din obișnuință ca să te poată ferici și îmbucura adevărurile cele mai dure.

Trebuie să fii ferm în propria persoană, cu plin curaj pe poziții, pentru că altfel nu poți iubi deloc.

…fiecare trebuie să cunoască condițiile propriei sale existențe.

Din fericire, lumea nu a fost clădită pentru satisfacția instinctelor, ceea ce ar permite numai binevoitoarelor animale de turmă să-și găsească în ea fericirea obtuză.

Ca să poți trăi în singurătate trebuie să fii animal sau zeu, spune Aristotel. Mai există însă o a treia situație: să fii ambele, adică filosof.

E omul doar o greșeală a lui Dumnezeu sau Dumnezeu doar o greșeală a omului?

Dacă avem acel de ce în viață, putem face față oricărui cum.

Femeile sunt considerate profunde. De ce? Pentru că nimeni nu le-a descoperit vreodată străfundurile. Femeile nu sunt nici măcar plate.

Fără muzică viața ar fi o greșeală.

Doar ideile dobândite în mișcare sunt valoroase.

Psihologul trebuie să se îndepărteze de sine însuși pentru a putea să vadă cu adevărat.

Tot ce e bun ține de instinct și e, drept urmare, ușor, necesar, liber.

„Lumea lăuntrică” e plină de fantasme și false lumini, iar voința e una dintre ele. Voința nu mai mișcă nimic și, prin urmare, nu mai explică nimic — abia dacă însoțește evenimentele; ar putea la fel de bine să și lipsească. Așa-zisul „motiv”: o altă eroare.

Oamenii au fost considerați liberi pentru a putea, astfel, să fie considerați vinovați…

Nimeni nu e răspunzător sub niciun aspect pentru că există sau pentru felul în care este sau pentru că trăiește în circumstanțele și în contextul în care trăiește! Soarta naturii sale nu poate fi separată de soarta a tot ceea ce a existat și va exista vreodată. El nu este consecința unui plan deosebit, a unei voințe, a unui scop; nu e subiectul unei încercări de a atinge un „ideal de om” ori un „ideal de fericire” ori un „ideal de morală” — a vrea să încredințezi natura sa unui scop e absurd. Am inventat conceptul de „scop”, pe când, în realitate, scopul lipsește… Fiecare e necesar, e un fragment de destin, aparține unui întreg, este în întreg — nu există nimic care ar putea să ne judece, să ne măsoare, să ne compare, să ne condamne existența, căci asta ar însemna să judeci, să măsori, să condamni întregul… Dar în afara întregului nu există nimic! Faptul că nimeni nu poate fi ținut răspunzător, că felului de a fi nu îi poate fi identificată o causa prima, că lumea nu e o unitate, nici senzorială, nici ca spirit, aceasta e singura mare eliberare — și singura modalitate de restabilire a inocenței devenirii… Conceptul de „Dumnezeu” a fost, până în prezent, cea mai mare obiecție împotriva existenței… Îl negăm pe Dumnezeu; negându-l pe Dumnezeu, negăm responsabilitatea: doar astfel putem salva lumea.

Pun asupra voastră această nouă tablă, o, frați ai mei: fiți duri!