Așa grăit-a Zarathustra

Schimbat e Zarathustra, un copil e Zarathustra, un om care s-a deșteptat e Zarathustra: ce cauți acum printre cei ce dorm?

Cândva ați fost maimuțe și chiar și azi un om păstrează din maimuță mai mult ca o maimuță oarecare.

…trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare.

În mine s-a făcut lumină: eu am nevoie de însoțitori, care să fie vii, nu de tovarăși morți sau de cadavre, pe care să le duc unde vreau eu.

Cel ce creează caută creatori ca el, care să scrie noi valori pe table noi.

O nouă vrere îi învăț pe oameni: să-și știe drumul și să-l vrea cu dinadinsul, cel străbătut de ei orbește, să simtă că e drumul bun, să nu-l mai părăsească pe furiș, asemenea bolnavilor și muribunzilor.

Sunt corp în totul, și nimic mai mult, iar sufletul e doar o vorbă pentru o parte-a corpului. Corpul e-o rațiune uriașă, o multitudine cu un singur sens, o pace și-un război, o turnă și-un păstor. Tot o unealtă a corpului e și rațiunea ta cea mică, o, frate al meu, căruia tu îi spui “spirit”; o mică unealtă și jucărie a marii tale rațiuni.

Tot ce simțirea simte și tot ce spiritul cunoaște — nu au nicicând sfârșit în sine.

Există mai multă rațiune în corpul tău decât în cea mai ‘naltă-nțelepciune-a ta.

Cine-i învăluit de flacăra invidiei — acela își întoarce până la urmă, ca scorpionul, acul înveninat spre sine însuși.

Cel care astăzi e bolnav e-nvins de rău, de răul zilei de-astăzi; el vrea să chinuie și pe ceilalți cu chinul său.

Cel care-și scrie cu propriul sânge maximele — acela nu se vrea citit, ci învață pe dinafară.

E-adevărat: iubim viața, pentru că ne-am obișnuit nu să trăim, cu să iubim.

Noi suntem chinuiți și-ncovoiați cum e mai rău de nevăzute mâini.

Pentru un bun războinic “trebuie” sună mai plăcut decât “eu vreau”. Chiar ceea ce iubiți mai mult faceți să pară că vi se comandă.

…cu cât posezi mai puțin, cu-atât mai puțin ești posedat: mărita fie mica sărăcie!

Credința noastră-n altul trădează ceea ce ne-ar plăcea să credem despre noi înșine.

Mai vechi e gustul turmei ca gustul de-a fi Eu: și câtă vrem buna conștiința aparține turmei, doar reaua conștiință zice: Eu.

Tu este mult mai vechi ca Eu; Tu e ținut drept lucru sacru, Eu încă nu. De-aceea oamenii se îmbulzesc spre-a-proapele.

Eu nu mai am aceeași conștiință ca a voastră

Există sentimente care vor să-l ucidă pe cel singuratic; dacă nu reușesc, sînt sortite ele însele să moară! Ești tu în stare să ucizi?

…cel mai rău dușman pe care poți să-l întâlnești întotdeauna o să fii tu însuți; tu te pândești mereu în peșteri și-n păduri.

Pentru femeie, bărbatul nu-i decât un mijloc: Scopul întotdeauna e copilul. Dar ce este femeia pentru bărbat? Bărbatu-adevărat vrea numai două lucruri: primejdia și jocul. De aceea el își vrea femeia ca jucăria cea mai primejdioasă. Bărbatul trebuie crescut pentru război, femeia pentru întremarea războinicului: orice altceva e numai o sminteală.

Bărbatul să se teamă de femeia care urăște: fiindcă bărbatul în adâncul său e doar răutăcios, femeia însă este rea.

Bărbatu-i fericit zicând: așa vreau eu. Femeia-i fericită zicând: așa vrea el.

Dacă-aveți însă un dușman, să nu-i plătiți cu bine niciodată răul ce v-a făcut: l-ați face să se rușineze. Ci dovediți-i că v-a făcut bine.

Răspundeți, pentru orice nedreptate, cu alte cinci mărunte-n schimb!

La cel ce vrea să fie drept până-n adâncul sufletului chiar și minciuna devine filantropie.

Ceva care te depășește trebuie să-nalți. Dar mai întâi ar trebui să te zidești le tine însuți, bine-așezat ca trup și suflet. Nu trebuie numai să-ți sporești răsadul, ci să ți-l faci superior!

Căsnicie: numesc astfel voința de-a crea în doi o singură ființă, superioară celor ce-au creat-o.

Un șir de nebunii de-o clipă — iată ce-nseamnă pentru voi iubirea. Și-acestui șir de nebunii de-o clipă căsătoria-i pune capăt, printr-o prostie care ține mult.

Omul ce s-a-mplinit pe sine își moare moartea sa, victorios, înconjurat de cei de speră și promit.

Rău răsplătit e un învățător, dacă rămâi mereu școlarul lui.

Voi, înainte de-a fi căutat pe voi, m-ați găsit pe mine. Așa fac credincioșii toți; iată de ce contează-atâta de puțin orice credință. Acum vă poruncesc: pe mine pierdeți-mă, dar pe voi găsiți-vă; și-abia atunci, când voi cu toții vă veți fi lepădat de mine, am să mă-ntorc din nou la voi.

…omul nobil își propune pe nimeni să nu umilească: rușinea și-o impune el în fața celor care suferă. Mie într-adevăr nu-mi plac miloșii care se simt atât de fericiți în mila lor: prea tare le lipsește lor rușinea.

…tot ce-i remușcare te-ndeamnă doar să muști. Însă mai rău ca toate e cugetul mărunt. De fapt, mai bine să faci rău decât să cugeți cu meschinărie! Fără-ndoială vă gândiți: “Plăcerile acestor răutăți mărunte ne cruță de multe fapte rele foarte mari.” Aici însă nu-i vorba de cruțare. Fapta cea rea este ca un buboi: irită, te mănâncă și plesnește - vorbirea ei e sinceră. “Uite, eu sânt o boală” — așa vorbește fapta rea; aceasta e sinceritatea ei. Dar cugetul mărunt este ca o ciupercă: se furișează și se ghemuiește și vrea să nu mai fie nicăieri — până ce-ntregul corp este mâncat și supt de-o sumedenie de ciuperci mărunte.

Viața-ntre oameni este grea, pentru că-i foarte greu să taci. Și nu cu cei antipatici suntem adesea mai nedrepți, ci cu omul cu care nu avem de fapt nimic.

Și dacă unul, pentru-nvățătura sa, trece prin foc — ce dovedește-aceasta? Mai bine-ar fi, într-adevăr, ca-nvățătura noastră să se nască doar din jarul nostru.

Sine al vostru, cel mai scump, vă e virtutea.

Într-adevăr, vânt aspru este Zarathustra pentru cele dedesubtul lui; iar sfatul lui, pe care l-ar împărtăși dușmanilor și tuturor acelora care tușesc și scuipă, e acesta: “Feriți-vă de a scuipa-mpotriva vântului!”

Ceea ce tatăl n-a-ndrăznit să spună răbufnește în vorbirea fiului; și-adesea am descoperit în fiu secretul dat pe față-al tatălui.

…feriți-vă de toți aceia-n care instinctul de a pedepsi este puternic!

Să nu vă-ncredeți în aceia care vorbesc prea mult de propria lor justiție.

Înfometată, singură, brutală și fără Dumnezeu: așa se vrea pe sine însăși voința unui leu.

…pretutindeni unde am găsit ființe vii, am auzit vorbindu-se despre supunere. Tot ce trăiește se supune. Și-apoi, mai e și lucru-acesta: i se comandă celui ce nu știe să se spună sieși. Acesta-i felul de a fi a celor vii. Iar în al treilea rând, am auzit că e mai greu a porunci decât a te supune. Și nu numai că cel ce poruncește poartă povara tuturor supușilor și pentru că povara-aceasta îl strivește. Ci pentru că-am găsit doar încercare și risc în oricare poruncă; și-adeseori, când poruncește, un om se riscă chiar pe sine însuși. Da, chiar când își comandă sie însuși, el trebuie să-și răscumpere porunca. El trebuie să devină judecător, răzbunător și victimă a legii sale proprii.

Fără-ndoială, cel ce-a lansat expresia <<voința de a trăi>> — acela n-a aflat ce-i adevărul: voința-aceasta — pur și simplu nu există! Căci: ce nu există nu este-n stare nici să vrea; dar ceea ce există cum ar fi-n stare să mai aibă voința de a exista? Numai acolo unde e viață, e și voință: dar nu voință de-a trăi, ci — învață de la mine — voință de putere!

Din sine însuși trebuie să se depășească orice lucru.

Tăcerea este cea mai rea: căci toate adevărurile ce n-au fost rostite se-nveninează.

Cel ce nu crede-n sine însuși întoteauna minte.

…zeii toți sunt doar figuri poetice, tertipuri inventate de poeți.

Eu sânt de azi și de odinioară, a zis apoi; însă în mine e ceva venind din mâine, poimâine și de cândva.

Pământul, a zis el, are o piele; iar pielea-aceasta are boli. Una din ele, de exemplu, se numește “om”.

Vouă vă place să urlați cuvântul <<libertate>>; dar eu m-am dezvățat să cred în <<marile evenimente>>, de-ndată ce se-nfășoară în urlete și fum. Și crede-mă, prietene, tu, zgomot de infern; că marile evenimente nu sânt cele mai zgomotoase ore ale noastre, ci cele foarte liniștite. Nu-n jurul celor care inventează noi vacante, ci-n jurul celor care inventează noi valori se-nvârte lumea; se-nvârite în tăcere.

Eu niciodată n-am crezut ce spune gloata despre marii oameni — și am continuat să cred că e vorba de-un infirm de-a-ndoaselea, care avea din toate prea puțin și din ceva cu mult prea mult.

Să-i mântuiești pe cei trecuți și orice <<A fost>> să-l schimbi într-un <<Așa a fost voința mea!>> — abia aceasta-nseamnă pentru mine mântuire.

Voința nu poate nimic retrospectiv. Ea nu poate distruge timpul, nici lăcomia timpului — aceasta-i solitara suferință a ei. A vrea înseamnă a te elibera…

Și iată cum voința, cea eliberatoare, devine-agent al răului: pe tot ce este-n stare să sufere ea se răzbună, pentru că n-are forță-asupra a ceea ce s-a întâmplat. Și-aceasta este răzbunarea ca atare: aversiune a voinței împotriva timpului și împotriva-a tot ceea ce-a fost.

Orice <<A fost>> e rămășiță, enigmă și oribilă-ntâmplare — până în ziua când voința creatoare zice: <<Așa a fost voința mea!>> Până în ziua când voința creatoare zice: <<Aceasta e voința mea! Și tot așa va fi de-aci-nainte!>>

E greu să-ți duci viața între oameni, deoarece e greu să taci. Și mai ales pentru-un flecar.

Prima mea prevedere omenească e aceasta: să ma las pradă-nșelăciunii, spre-a nu mă sinchisi de-nșelători. Vai, dacă m-aș feri de oameni, cum ar fi omul ancoră a sferei mele? Mult prea ușor aș fi răpit în sus și dus aiurea! Aceasta-i prevederea sorții mele: să fiu lipsit de orice prevedere. Iar cel ce nu vrea să se stingă de sete printre oameni — acela trebuie să-nvețe să bea din toate cupele; iar cine vrea curat să se păstreze între oameni — acela trebuie să se deprindă a se spăla în ape murdărite.

Ce-i drept, așa cum înțelepții voștri nu mi-au părut grozav de înțelepți, nici răutatea omenească nu găsesc că-și merită renumele.

…ora supremei mele liniști: aceasta este numele stăpânei mele înspăimântătoare.

Cuvintele cele mai liniștite sânt cele care-aduc furtuna. Iar gândurile care vin cu pas de porumbel, acelea cârmuiesc pământul.

Și orice mi-ar aduce destinul și viața — va fi tot o călătorie și un urcuș pe munte: până la urmă te trăiești pe tine însuți.

Cel care s-a cruțat prea mult se-mbolnăvește de prea multă grijă pentru sine. Lăudat să fie ce ne-năsprește! Eu n-am să laud țara în cere curg laptele și mierea! Să-nveți a-ntoarce ochii de la tine-i necesar, dacă dorești să vezi mai multe lucruri; de-asemenea asprime are nevoie cel ce se cațără pe munți.

…tăcerea lui mă apăsa; și-ntr-o asemenea ședere-n doi într-adevăr te simți mai singur ca de unul singur.

“Căci tot ce e în stare să curgă-n mersul lucrurilor — și pe această lungă cale ce merge înainte — trebuie s-o parcurgă încă o dată! —“

Trecutul meu își birui mormintele și multe chinuie vii și îngropate s-au trezit — căci ele doar dormiseră, ascunse-n giulgiuri mortuare.

Se ține fericirea scai de mine. Și-aceasta se întâmplă pentru că nu mă țin după femei. Or, fericirea este o femeie.

Căci toate lucrurile sînt botezate la fântâna veșniciei și dincolo de bine și de rău; bine și râu la rândul lor nu sînt decât fugare umbre, mizerii plânse, nori rătăcitori. Căci binecuvântare e într-adevăr, și nu blestem, când eu vă zic: “Deasupra lucrurilor toate stă cerul întâmplării, cerul hazardului, cerul exuberanței, cerul nevinovăției. “Din întâmplare” — iată noblețea cea mai veche-a lumii, pe care o restitui tuturor lucrurilor pe care le-am eliberat de servitutea scopului. Această libertate și limpezime ca de cer am pus-o asemeni unui clopot de azur deasupra lucrurilor toate, atunci când, propovăduind, am zis că nici deasupra lor, și nici prin ele, nu-i nici o “voință veșnică” — să vrea. În locu-acestei veșnice voințe am pus exuberanța și sminteala, când am grăit: “Un singur lucru e cu neputință-n toate — raționalitatea lor!” Desigur, puțină rațiune, un bob de-nțelepciune împrăștiat din stea în stea — această dospeală e amestecată-n orice lucru: pentru sminteala lor, în toate lucrurile se găsește-nțelepciune! Puțină-nțelepciune e de altfel cu putință; însă această fericită siguranță în toate lucrurile am găsit-o: toate preferă pe picioarele-ntâmplării - să danseze.

…oamenilor mici le sînt necesare virtuți mărunte, dar și fiindcă mi-e tare greu să recunosc că oamenii mici sînt necesari. Mă simt aici asemena unui cocoș într-o străină curte, pe care chiar găinile-l ciupesc; dar nu mă supăr pentru-atâta pe găini. Mă port curtenitor cu ele, cum m-aș purta ca niște mici necazuri; să fii înțepător cu cei mărunți îmi pare-a fi o-nțelepciune de arici. Ei toți vorbesc de mine, când se așază seara-n jurul focului, vorbesc de mine, dar nimenea nu se gândește — la mine.

Ca o curea cu țepi mi-e lauda lor: mă-nțeapă, chiar și după ce mi-am scos-o. Și încă-un lucru învățat-am de la ei: cel care laudă pare a restitui ceva, însă de fapt el vrea să capete mai mult.

Sunt prea puțini bărbați: de-aceea-și fac femeile să fie bărbătoase. Căci numai cel care-i bărbat îndeajuns eliberează în femeia lui — femeia.

În fond, ceea ce vor e foarte simplu: ca nimenea să nu le facă rău. De-aceea-ncearcă să-i îmbrobodească pe ceilalți, făcându-le doar bine. Aceasta este însă lașitate, chiar dacă poartă numele “virtute”.

E vreunul mai ateu ca mine, ca să mă bucur de învățătura lui?

Ca nimeni să nu deslușească în adâncul meu și-n ultima-mi voință — de-aceea-am învățat tăcerea-aceasta lungă, luminoasă.

…cei luminoși, cinstiți și sinceri — aceștia sunt cei care știu să tacă minunat: fiindcă sunt atât de-adânci, că nici măcar cea mai limpidă apă nu-i trădează.

…pentru unii singurătatea e refugiu pentru bolnavi, dar pentru alții singurătatea e refugiu de cei bolnavi.

“…acolo unde nu mai ai nimica de iubit — treci mai departe! —“

Cei care sunt juma-de-oameni strică pe orice om întreg.

Oare divinul nu-nseamnă tocmai să existe zei dur nici un Dumnezeu?

A te iubi pe tine însuți — aceasta este-nvățătura mea — cu dragoste puternică și sănătoasă: încât să te păstrezi în tine însuți și nu să te împrăștii împrejur.

Copiii sunt lăsați să vină spre-a fi împiedicați la timp să se iubească pe ei înșiși — iată în ce constă lucrarea spiritului poverii. Iar noi, noi ne cărăm conștiincioși ceea ce ni s-a pus în cârcă, cu umeri aspri peste munți stâncoși. Iar când ne trec sudorile, ni se răspunde: “Da, viața este greu de dus în spate!” Dar numai omul cu greu se poartă-n spate pe sine însuși! Din cauză că târâie prea multe lucruri străine pe umeri.

Greu se descoperă un om, și mai ales pe sine însuși; adesea spiritul înșală sufletul. Așa lucrează spiritul poverii. Dar cel ce s-a descoperit pe sine însuși zice: Acesta este binele și răul meu. În felu-acesta el reduce la tăcere și cârtița, și pe piticul care zic: “Un singur rău și-un singur bine pentru toți.

Cei mai scârboși îmi sunt însă lingăii; iar animalul cel mai scârbos pe care l-am găsit e pentru mine omul parazit: cel care nu vrea să iubească, însă trăiește din iubire.

Nu mi-a plăcut niciodată să-ntreb care e drumul, aceasta m-a scârbit întotdeauna! Am preferat să-ntreb și să încet chiar drumul însuși. Să-ncerc și să întreb - acesta mi-a fost felul de-a purcede. Și-ntr-adevăr, chiar și-a răspunde trebuie să-nveți la i asemenea-ntrebare! Aceasta însă, da - este pe gustul meu: nici bun, nici rău, doar gustul meu, de care nici nu mi-e rușine, din care joci nu fac o taină. “Acesta - iată drumul meu - al vostru care-i?” Așa răspund acelora care mă-ntreabă “de drum”. Un drum, doar unul, tocmai - nu există!

…omul e ceva ce trebuie depășit — că omul e o punte, nu un scop…

“Tu trebuie să te depășești pe tine chiar și-n aproapele tău: și nici un drept, pe care-l poți răpi, să nu accepți să-ți fie dăruit! Ceea ce faci nu-i nimenea să-ți poată facă ție. Să știi că nu există nici o răsplată. Cel care nu-i în stare să-și poruncească sieși - acela trebuie să-asculte. Mulți pot să-și poruncească, însă nu mulți să asculte de ei înșiși. Aceasta e voința sufletelor nobile: ele nu vor să aibă nimica pe degeaba, și mai cu seamă viața. Omul care-aparține gloatei vrea să trăiască pe degeaba; noi însă, cărora viața ni s-a dat, noi ne gândim întotdeauna ce-anume am putea să-i dăm în schimb! Într-adevăr, există o zicală care spune: “Ceea ce nouă viața ne-a făgăduit, noi trebuie să dăm vieții!” Nu trebuie să vrei plăcerea, dacă nu poți să dai plăcere-n schimb. De altfel, nu trebuie deloc să vrei plăcerea! Plăcerea ca și nevinovăția sunt tot ce este mai timid pe lume: nu vrea nici una să fie căutată. Pe ele trebuie să le ai - dar mai-nainte de orice trebuie să cauți vina și durerea! -“

Tot ce a fost știință până azi s-a-nvecinat cu reaua conștiință!

Tot ce are-un preț de cumpărat n-are valoare.

Cunoașterea este o bucurie a celor cu voință ca de leu!

Voința te eliberează, deoarece voința-nseamnă să creezi: aceasta este-nvătătura mea.

Căsătoriile ce le-ncheiați — băgați de seamă să nu fie false încheieri! Prea repede le încheiați: iată de ce urmează repede - ruptura. Mai bine-o legătură ruptă decât purtată-n umilință și-n minciună! Așa mi-a zis odată o femeie: “Fără-ndoială, am călcat căsătoria, dar mai întâi căsătoria m-a călcat - pe mine!” Întotdeauna soții nepotriviți mi s-au părut cei mai răzbunători: ei fac întreaga lume să plătească, pentru că sunt împiedicați să se despartă. De-aceea, vreau ca fiecare să-i spună celuilalt cinstit: “Da, ne iubim; dar să ne străduim iubirea noastră să reziste! Astfel, logodna noastră-i o greșeală! Îngăduiți-ne răgazul unei mici căsătorii, ca să vedem dacă suntem în stare de-una lungă! E mare lucru - să trăiești tot timpu-n doi!”

Cel știutor al vechilor origini, vedeți, acela va sfârși prin a căuta izvoarele viitorului și noi origini.

Cutremurul destulă noi izvoare. Cutremurul popoarelor bătrâne ivește în lumină noi izvoare.

Prostia celor buni e de necercetat de înțeleaptă. Acesta este adevărul: cei buni sunt obligați să fie farisei — ei n-au putință de-a alege! Cei buni sunt obligați să-l răstignească pe acela care-și inventează propria virtute! Acesta este adevărul!

Căci creatorii-ntr-adevăr sunt duri. O fericire trebuie sa vi se pară să modelați cu mâna voastră mileniile ca pe-o ceară.

Oricare suflet are-o altă lume; și acest suflet este pentru orice alt suflet o lume-dincolo-de-lume. Pe cei ce se aseamănă mai mult iluzia îi minte mai frumos; căci cea mai dificilă de trecut este prăpastia ce mai îngustă. Iar pentru mine - cum ar exista un eu în afara mea? Lumea externă nu există! Dar noi uităm acestea, de-ndată ce-auzim un sunet; și ce plăcut e că uităm!

Ființa-ncepe-n fiecare clipă; în jurul oricărui Aici se-nvârte sfera lui Acolo. Iar centrul este pretutindeni. Drumul eternității este curb.

…fii în stare a-ți purta destinul, cum n-a mai fost vreun alt destin de om!

…toate lucrurile se întorc în veci și noi cu ele, că noi am revenit mereu dintru eternitate, iar lucrurile-aidoma.

…lanțul cauzelor se-ntoarce iarăși, în care sunt încopciat, iar el mă va crea din nou! Eu însumi aparțin acelui lanț de cauze ale eternei reîntoarceri. Voi reveni, cu soarele acesta, cu pământu-acesta, cu vulturul acesta și cu șarpele acesta — nu: nicidecum pentru o nouă viață sau mai bună sau asemenea cu aceasta: etern voi reveni chiar pentru-această unică și aceeași viață, cu tot ce am măreț sau mic în mine, ca veșnic să-i învăț pe alții eterna reîntoarcere a lucrurilor, Ca să anunț etern Marea Amiază a pământului și oamenilor, să le vestesc iarăși oamenilor Supraomul.

Unu! Ascultă, omule firav! Doi! Ce spune miezul nopții grav? Trei! “Dormeam, dormeam asemeni unui țânc —, Patru! Și iată — o voce mă trezi: Cinci! O, universul e adânc, Șase! E mai adânc decât în plină zi, Șapte! Adânci sunt ale lui dureri —, Opt! Dar bucuria-i mai adâncă decât toate: Nouă! Durerea zice: Piei! Zece! Dar bucuria vrea eternitate! Unsprezece! — ea vrea adânca grea eternitate!” Doisprezece!

O, cum puteam să nu tânjesc după eternitate și după regele inelelor de nuntă - inelul reîntoarcerii? Încă nicicând n-am întâlnit femeia de la care să fi dorit să am copii, decât femeia-aceasta, pe care o iubesc: căci, ah!, eu te iubesc, eternitate! Căci, ah!, eu te iubesc, eternitate!

…o mare doldora de pești și crabi multicolori, care chiar și pe zei i-ar îndemna să se transforme în pescari și-aruncători de plase: atâta de bogată-i lumea-n ciudățenii, și mari și mici!

Mai bună e într-adevăr viața cu-anahoreți și cu păstori de capre decât cu gloata noastră fandosită, falsă și sulemenită — deși își spune <<buna societate>>, — deși își spune <<nobilime>>. Căci totul e acolo fals și putred, și-ntâi de toate sângele, grație-atâtor boli cumplite și-atâtor mai cumpliți vindecători.

Trăim însă sub stăpânirea gloatei — nu mă mai las eu păcălit. Iar gloata-nseamnă — amestecătură.

Numește-mă, din partea mea, cum vrei, eu sunt așa cum trebuie să fiu. Eu mă numesc pe mine Zarathustra.

Mai bine să nu știi nimic decât să știi ceva pe jumătate! Mai bine un nebun de capul tău decât un înțelept pe gustul altora! Eu unul - merg la temeiul lucrurilor…

În ce privește-o conștiință științifică, mărunt sau mare nu există.

Acolo unde încetează onestitatea mea, eu devin orb, și orb vreau să rămân. Însă acolo unde vreau să știu, eu vreau să fiu atât: să fiu onest, adică aspru, riguros, sever, barbar și fără milă.

Care e fericitul pornit să caute mărirea? Doar un nebun: nebunului îi reușește.

Cine e mai-fără-Dumnezeu ca mine, ca să mă bucur de învățătura lui?

Cel care a iubit și a avut mai mult — acela a și pierdut mai mult…

…destul cu un atare Dumnezeu! Mai bine fără nici un Dumnezeu, mai bine să-ți iei în propria ta mână destinul, mai bine — fii nebun, mai bine să fii tu însuți Dumnezeu!

Un fel de Dumnezeu ascuns în tine te convertește la necredința-n Dumnezeu. Oare nu chiar evlavia ta te-mpiedică să crezi în Dumnezeu? Și cinstea ta peste măsură, ce te conduce dincolo se bine și de rău!

Mila este agresivă

A nu vrea să ajuți poate să fie un act mai vrednic decât orice virtute băgăcioasă. Însă la oamenii mărunți, aceasta —mila— poartă nume de virtute: ei nu mai sunt în stare să respecte-o mare nenorocire, o mare hidoșenie, un mare eșec.

Da, Dumnezeu, care pe toate le vedea, chiar și pe om, era un Dumnezeu ce trebuia să moară! Omul nu poate să suporte ca un atare martor să trăiască.

…fă ca mine! Ai să înveți din pilda mea; căci doar înfăptuind, înveți. Dar mai întâi și-ntâi de toate consultă-mi animalele! Pe cel mai mândru animal, apoi pe cel mai înțeleg — ei sunt în stare să ne dea sfat bun amândurora.

Ce neajutorat e totuși omul! Gândi în sinea sa; cum horcăie, respingător, plin de rușine tăinuită!

Și omu-acesta se iubea-n măsura în care se disprețuia — în el o mare dragoste se împletește cu un uriaș dispreț.

De fapt, chiar dacă omul ar cuceri întreaga lume, dar acest lucru nu l-ar învăța: să rumege — la ce i-ar ajuta? El totuși n-ar reuși să scape de tristețe…

…și dacă-n mine este vreo virtute, e-aceea că nu mi-a fost frică de nici o interdicție.

<<Să duc viața care-mi place sau dacă nu — deloc>>: atâta vrea, și-atâta vrea chiar omul cel mai sfânt.

…doar cel ce știe încotro călătorește știe și vântul prielnic care îl va duce-acolo.

Asemenea neliniștiți, ca tine, găsesc până la urmă mai fericită chiar o temniță. Văzut-ai tu vreodată ce somn au criminalii prinși? Ei dorm în pace, se bucură că sunt din nou în siguranță. Ai grijă, să nu te prindă până la urmă vrei credință sfântă, vrei aspră, țeapănă iluzie! De-acum ‘nainte te va amăgi și ispiti tot ce e strâmt și țeapăn.

Din două lucruri, unul este mai trebuitor ca altul.

…puținul modelează plăcerea cea mai mare.

…oricare om devine curajos văzând în fața lui un disperat. Iar a încuraja un disperat, de-aceasta toată lumea se crede-n stare.

…cresc valurile, cresc mereu. Oricât de-naltă ți-ar fi culmea, multe trebuie să urce la tine: nu peste mult nici barca ta nu va mai sta pe loc uscat.

Eu unul, fac legea numai pentru-ai mei, nu sunt o lege pentru toți.

Vorbind astfel cu toți, de fapt eu nu vorbeam cu nimeni.

Ce-mi pasă mie de gloată și de piața publică, de larma gloatei și urechile ei lungi? Oameni superiori, să învățați aceasta de la mine: în piața publică nimeni nu crede-n oamenii superiori. Și dacă totuși țineți să vorbiți acolo, ei bine! gloata își va face semne, zicând: “Cu toții suntem egali.”

Știind că Dumnezeu e mort — noi vrem ca Supraomul să trăiască.

…tot ceea ce iubesc în om este că el e trecere și dispariție. Și chiar și-n voi se află multe care mă-ndeamnă la iubire și speranță. Faptul că ați știut disprețui, oameni superiori, aceasta-mi dă speranță. Cei ce disprețuiesc mai mult știu să cinstească pe măsură. Faptul că-adeseori ați disperat e vrednic de respect. Căci voi nu v-ați deprins cu resemnare, n-ați învățat prudența cea meschină. Azi oamenii mărunți se simt într-adevăr stăpâni: ei predică doar resemnare, modestie, prudență, trudă și considerație și nesfârșitul “și-așa-mai-departe” al măruntelor virtuți. Toți cei efeminați, toate odraslele de sclavi și corciturile de plebe mai ales — aceștia toți se vor stăpâni peste destinul omenesc — o! ce dezgust! O, ce dezgust! O, ce dezgust!

Sunteți destul de curajoși, voi - frați ai mei? Destul de inimoși? Dar nu curaj în fața martorilor, ci un curaj de-anahoret, curaj de vultur, asupra căruia nu își aruncă ochii nici Dumnezeu? O, suflete reci, catârii, orbii și bețivanii — aceștia după mine n-au curaj. E curajos cel ce cunoaște frica și și-o învinge; cel de se uită în abia, dar cu mândrie. Cel ce se uită în abis, însă cu ochi de vultur - cel care înșfacă abisul în gheara ca de vultur -, acela este curajos.

Voi suferiți doar de voi înșivă, nu suferiți de starea omului. Dacă susțineți altceva, mințiți! De suferința mea nici unul dintre voi nu suferă.

Nu mi-e de-ajuns că fulgerul nu-mi dăunează. Nu vreau să îl abat din calea lui: vreau să-l învăț să-mi fie mie de folos. Înțelepciunea mea se-adună-n timp ca norul, din ce în ce mai calmă și mai întunecată. Așa se-ntâmplă cu orice-nțelepciune ce stă să nască fulgerul. Nu vreau să fiu lumină pentru oamenii de azi, nu vreau să-mi dea nici nume de lumină. Pe ei — eu caut să-i orbesc: tu, fulger al înțelepciunii mele! Crapă-le ochii!

Feriți-vă să vreți mai mult decât vă e cu putință: există o falsitate păguboasă la cei ce vor mai mult decât le e putința. Și, mai ales, dacă râvnesc la fapte mari! Căci ei trezesc ne-ncrederea în lucruri mari, acești comedianți și calpuzani: până în ziua când vor fi falși chiar față de ei înșiși, privind cruciș, spoindu-și viermoșenia, înfășurați în vorbe mari, cu jalnicele lor virtuți expuse, cu operele fals-strălucitoare.

Oameni cu inima deschisă! Păstrați-vă temeiurile ascunse! Ziua de astăzi aparține gloatei!

Cel care nu știe să mintă nu știe nici ce este adevărul.

A face ceva “pentru-aproapele” este virtutea celor mărunței; cei cu deviza “unul pentru altul” și “o mână se spală pe alta”: eu n-au nici dreptul, nici forța de a avea egoismul vostru!

Cel care trebuie să nască e bolnav: ce care a născut este impur. O, întrebați femeile: nimeni nu naște din plăcere. Doar suferința face să cotcodăcească poeții și găinile.

Să nu fiți virtuoși mai mult decât vă stă-n putință! Și nu vă cereți vouă înșivă nimic ce nu e verosimil. Călcați pe urmele lăsate de virtuțile părinților! Cum vreți să vă-nălțați mai sus, dacă voința părinților nu se înalță-alătura de voi? Dar cel ce vrea să fie precursor să aibă grijă să nu devină epigon! Acolo unde se află viciile părintești, nu vă e dat să deveniți voi sfinți!

Deprindeți-vă să râdeți se voi înșivă, așa cum trebuie să râdeți!

Mai bine să fii nebun de fericire decât să fii nebun de nenoroc, mai bine să dansezi greoi decât să șchiopătezi.

Dați la o parte văicăreala și toată-amărăciunea gloatei! Ce jalnici mi se par acuma acești bufoni ai gloatei! Însă prezentul aparține gloatei.

…de fapt, noi suntem diferiți. Noi căutăm aici pe culme lucruri diferite.

Acesta mi se pare semnul cel mai bun: au învățat recunoștința. Nu peste mult vor inventa noi sărbători, noi monumente ridica-vor în cinstea vechilor lor bucurii.

Mai bine să-l adori pe Dumnezeu în forma-aceasta [măgar] decât să i te-nchini fără a-i da o formă!

…când este vorba de zei, moartea e numai o prejudecată.

Din cauza acestei zile - eu sunt întâia oară mulțumit de-ntreaga mea viață.

Dacă durerea e adâncă, o!, plăcerea-i mai adâncă decât toate.

Eu vreau moștenitori, așa vorbește tot ce suferă, eu vreau copii, eu nu mă vreau pe mine. Dar plăcerea nu vrea moștenitori, și nici copii - ea, plăcerea, se vrea pe sine însăși, ea vrea eternitate, vrea reîntoarcere, le vrea pe toate identice-cu-sine-n-veci.

Căci orice plăcere se vrea pe sine însăși - de-aceea vrea și suferință. O, fericire! O, durere! Frânge-te, inimă! Voi, oameni superiori, rețineți bine, oricare plăcere vrea eternitate.

Ascultă, omule firav, Ce spune miezul nopții grav? “Dormeam, dormeam asemeni unui țânc — Și iată-o voce mă trezi: O, universul e adânc, E mai adânc decât ar crede o zi. Adânc sunt ale lui dureri — Dar bucuria-i mai adâncă decât toate: Durerea zice: Pieri! Dar bucuria vrea eternitate! — ea vrea adâncă, grea eternitate!