Antichristul

Cum aș putea să mă confund cu acei pentru care chiar și ziua de azi are urechi? Numai mâine — ziua îmi aparține. Unii se nasc după moarte.

Numesc corupt, fie un animal, fie o speță, fie un ins, atunci când el alege și preferă ceea ce-i este mai prielnic.

Se spune că creștinismul este religia milei — mila e în contradicție cu sentimentele întăritoare ce înalță energia sensului vital; ea lucrează într-un chip deprimant. Prin milă, pierzi din tărie. Prin milă se înmulțește și sporește irosirea puterii pe care suferința o aduce vieții.

Mila împiedică în definitiv legea evoluției, care este aceea a selecției.

Schopenhauer avea dreptate când spunea: viața este tăgăduită prin virtute, mila o face și mai vrednică de a fi tăgăduită, mila e practicarea nihilismului.

Ceea ce socoate drept adevărat un teolog trebuie să fie fals: e aproape un criteriu al adevărului.

…fiecare să-și născocească virtutea sa, imperativul său categoric. Un popor piere când confundă datoria sa cu concepția generală a datoriei. Nimic nu nimicește mai adânc, mai temeinic, decât datoria impersonală, jertfa în fața zeului Moloch al abstracției.

Ce slăbește oare mai repede decât munca, gândirea, decât a simți fără necesitate lăuntrică, fără o adâncă alegere personală, fără bucurie, ca un automat al „datoriei”.

…omul este cel mai lipsit dintre toate animalele, cel mai bolnăvicios, acela care s-a rătăcit cât mai periculos de departe de instinctele sale — e drept, cu toate acestea este și animalul cel mai interesant!

Cine este dar unicul care să aibă motiv a ieși din realitate, printr-o minciună? Acela pe care ea îl face să sufere. Dar a suferi, în acest caz, înseamnă să fii tu însuți o realitate greșită…

Ești recunoscător față de tine însuți: iată de ce trebuie un Dumnezeu. Un atare Dumnezeu trebuie să poată folosi și vătăma, să fie prieten și vrăjmaș, îl admiri în bine ca și în rău. Scopirea antifirească a unui Dumnezeu, pentru a face din el numai un dumnezeu al binelui, ar fi în afară de tot ce se poate dori. Ai nevoie de Dumnezeu răutăcios, tot atât cât și de un Dumnezeu bun. Nu-și prea datorează omul propria lui existență toleranței, filantropiei… Ce însemnătate ar avea un Dumnezeu care n-ar cunoaște nici mânia, nici răzbunarea, nici pizma, nici bătaia de joc, nici vicleșugul, nici silnicia, care n-ar cunoaște poate chiar nici luminoasele ardori ale victoriei și ale nimicirii? Un atare Dumnezeu n-ar fi înțeles, de ce-ar mai avea nevoie omul? Fără îndoială, când piere un popor, când simte definitiv credința lui în viitor, speranța sa în libertate, când supunerea i se pare a fi de primă necesitate, când virtuțile supunerii intră conștiința sa, ca o condiție a conservării atunci trebuie tot așa ca și Dumnezeul lui să se transforme. El devine atunci fățarnic, fricos, smerit, povățuiește „pacea sufletului”, lipsa urii, atențiile, „iubirea” față de prieteni ca și neprieteni. Nu face alta decât să moralizeze, se urcă în cocioaba tuturor noroadelor particulare, devine dumnezeul lumii întregi, dumnezeul vieții particulare, devine cosmopolit… Altădată el reprezenta un popor, puterea unui popor, tot ceea ce este bătăios și cu puteri falsificate în sufletul unui popor; acum nu mai e decât bunul Dumnezeu…

…ce este morala iudaică, ce este morala creștină? Întâmplarea care și-a pierdut nevinovăția; nenorocirea pângărită prin ideea de „păcat”, bunăstarea, o primejdie, o „ispită”, indispoziția fiziologică otrăvită de viermele rozător al conștiinței.

Nesupunerea față de Dumnezeu, adică față de preot, față de „lege” se cheamă acum „păcatul”; mijloacele de a se împăca cu Dumnezeu sunt, ca de drept, mijloacele ce asigură și mai mult supunerea către preot: singur preotul „răscumpără”…

Sunt zile când îmi vine un sentiment mai negru decât cea mai neagră melancolie — disprețul oamenilor.

…budismul nu făgăduiește, ci îndeplinește, creștinismul promite totul, dar nu îndeplinește nimic. „Buna vestire” a fost urmată de aproape cel mai rău „vestitor” dintre toți vestitorii, acela este Sf. Pavel.

Când nu se mai pune centrul de gravitate al vieții în viața de aici, ci în „cea de dincolo” — în neant, i s-a răpit vieții centrul său de gravitate.

Orice altă carte devine curată, îndată ce citești Noul Testament…

„Credința” atât ca imperativ, este veto împotriva științei, în practică minciuna cu orice preț…

…știința te face egal cu Dumnezeu, s-a sfârșit cu preoții și cu zeii, dacă omul devine științific!

…lumea „lăuntrică” a unui om religios se aseamănă — de te poți înșela — cu „lumea lăuntrică” a unui om obosit peste măsură și istovit;

Credința este a vrea să nu știi ceea ce este drept.

O pricină poate câștiga în valoare, dacă i se jertfește viața sa!

…omenirea preferă să vadă atitudini decât să audă argumente.

Numesc minciună refuzul de a vedea ceva, așa cum nu se vede: prea puțin interesează — dacă da sau ba — s-a rostit față de martori. Minciuna cea mai frecventă este cea față de sine însuși; a minți altora nu e decât un caz, relativ, excepțional. Dar a nu voi nicidecum să vezi ceea ce se vede, a nu voi nici de fel să vezi cum se vede, aceasta e condiția pentru toți cei ce sunt din cutare sau cutare partid.

Pe măsură ce viața se înălță, ea devine mai aspră, frigul sporește, crește răspunderea. O înaltă cultură este o piramidă; ea nu se poate înălța decât pe un tărâm larg, ea are nevoie drept condiție primă de o mediocritate sănătoasă și puternic consolidată.

Un om al bisericii nu cugetă decât la sine.