Poezii

Dar așa ne e destinul, Vitreg prea adeseori, Unui lumea i-acordează, Iar pe altul îl botează Cu-a lui rouă de plînsori.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor, Căci mie mi-a dat soarta amara mîngîiere O piatră să ador.

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea, Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, Ci-aievea s-a serbat

ÎNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin și efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, Poet gonit de râsuri și înghețat de vânt Ce cânți ca o stafie ieșită din mormânt, Sfarmă-n stânca rece a ta nebună liră, Căci lumea este piatră și ea nu te admiră, Ci tu, nebun și palid, la poalele ei plângi Ca valul care cântă trecutul unei stânci, Ce veștedă, bătrână se leagănă prin nori, Când stânca e eternă și valu-i trecător. POETUL Și tu crezi, geniu negru, că fără scop și țintă A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă ? Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele, Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele ? Voi să ridic palatul la două dulci sorori, La Muzică și Dramă... în dalbe sărbători Voi să le-ngân viața și-n cupa lor aurie Să torn zi și-ntuneric, dureri și bucurie, Să văd trecutu-n viață, să văd româna dramă, Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă, Și muzica română chemând din munții-n nouri, Din stelele căzânde, din văile-n ecouri, Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie, Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie, Chemând doina română, a inimelor plângeri, A sufletului noapte, a dorurilor stângeri. Românu-n trecut mare, e mare-n viitor ! Și tu vrei ca poetul să fie trecător, Pe-a țărei sale țărmuri să n-aibă ce să cânte ? Dar nu-s colori destule în lume să-nveșmânte A munților Carpatici sublime idealuri, Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri, Și-n creierii-i aleargă de gânduri vijelii, Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.

femeia-i prototipul îngerilor din senin

Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă, Căci de minți era gândită, căci din inimă era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni. S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece; Noi sântem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece; Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! Voi, pierduți în gânduri sânte, convorbeați cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, Căci al nostru-i sur și rece - marea noastră-i de îngheț. Voi urmați cu răpejune cugetările regine, Când, plutind pe aripi sânte, printre stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeți. Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune, Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, Lumina a vieții voastre drum de roze semănat. Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, Ce la vântul cald ce-o mișcă, cântări molcome respiră; Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simțirea simulează, Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari. O convenție e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună; Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună, Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar. “Moartea succede vieții, viața succede la moarte", Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte; Oamenii din toate cele fac icoane și simbol; Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează, Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri nexistente; carte tristă și-ncâlcită, Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra. Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, Voluptos joc de icoane și cu glasuri tremurate, Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea. Rămâneți dară cu bine, sânte firi vizionare, Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare, Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi; Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină, Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină Toate-s praf... Lumea-i cum este ... și ca dânsa suntem noi.

La moartea lui Neamțu Lăsați clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă, Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier, Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer. Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare, Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt, Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ. Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine! Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat! Inima? Câtă simțire frământat-a ea în sine? Sufletul? Câte speranțe, câte visuri a păstrat? Ș-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată De lemnoasa mân-a morții inima e stoars-acum, Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată, Sufletul (dacă esistă) printre nori își face drum. Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină? Că-i o sarcină viața? Că-i martiriu să trăiești? Ai știut tu cum că moartea e un caos de lumină, Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești? De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă, Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus. Pe când nouă-ncă viața e o cifră nențeleasă Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus. În zădar ne batem capul, triste firi vizionare, Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris. Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare, Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare Și gândirile-s fantome, și viața este vis.

Îngere palid... Îngere palid, îți e mister Cum că a lumei valuri și șoapte Este durere și neagră noapte Pe lângă cer? Nu știi tu, înger, oare să zbori, Să lași pământul, trista ruină? De-ți place cerul, a lui lumină, De ce nu mori? O, dar pământul încă te ține În niște lanțuri țesute-n rai. Demult zburai tu în lumi senine De nu iubeai.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Când viața-i o baltă de vise rebele; O, moartea-i un secol cu sori înflorit, Când viața-i un basmu pustiu și urât. Dar poate... o ! capu-mi pustiu cu furtune, Gândirile-mi rele sugrum cele bune... Când sorii se sting și când stelele pică, Îmi vine a crede că toate-s nimică . Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-și cerne Ca prăzi trecătoare a morții eterne ... Ș-atunci de-ai fi astfel... atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n-o să învie, Atunci graiu-ți dulce în veci este mut... Atunci acest înger n-a fost decât lut. Și totuși, țărână frumoasă și moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc O rază fugită din chaos lumesc. Ș-apoi... cine știe de este mai bine A fi sau a nu fi... dar știe oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri, Și multe dureri-s, puține plăceri. A fi? Nebunie și tristă și goală; Urechea te minte și ochiul te-nșală ; Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic. Decât un vis sarbăd, mai bine nimic. Văd vise-ntrupate gonind după vise, Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise, Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce?... Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, Trăit-ai anume ca astfel să mori? De e sens într-asta, e-ntors și ateu, Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.