← canon
1850 — 1889
Mihai Eminescu
Poezia ca metafizică a nimicului și a dorului fără obiect.
„Dar așa ne e destinul, Vitreg prea adeseori, Unui lumea i-acordează, Iar pe altul îl botează Cu-a lui rouă de plînsori.”
— biografie
Poet român fundamental, format la Viena și Berlin, cu o cultură filosofică schopenhaueriană. Eminescu a dat limbii române vocea ei tragică — a vidului, a istoriei, a iubirii imposibile.
Sfârșitul secolului al XIX-lea românesc: efort de modernizare, criză identitară, descoperirea germană a filosofiei pesimiste.
— teme centrale
nimiculmoarteadoristorieironie metafizicăsingurătatefrumusețe
— de ce contează acum
Într-o cultură grăbită, Eminescu rămâne măsura a ceea ce poate fi spus în limba română despre limita gândirii și despre tăcerea de după ea.
- ·poezia română modernă
- ·critica și filosofia culturii
- ·conștiința lingvistică românească
— cărți citite
Bibliotecă personală. Fiecare carte deschisă are o pagină proprie cu note, pasaje și citate.