Religia și știința

Știința este încercarea de a descoperi, cu ajutorul observației și al raționamentului bazat pe aceasta, în primul rând fapte particulare despre lume, apoi legi care leagă faptele unele de altele și (în cazuri fericite) fac posibilă predicția evenimentelor viitoare.

O religie pur personală, atât timp cât se mulțumește să evite afirmații pe care știința le poate dezaproba, poate supraviețui netulburată în era cea mai științifică.

Cei care cercetează crezuri slăbesc autoritatea și pot diminua veniturile oamenilor Bisericii;

Un crez religios diferă de o teorie științifică prin faptul că susține că încorporează un adevăr etern și absolut cert, în timp ce știința este întotdeauna provizorie, așteptând ca mai devreme sau mai târziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale și fiind conștientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstrație completă și finală.

tehnic

Preconcepțiile care au o origine estetică sunt la fel de înșelătoare ca și cele morale sau teologice…

Toate ființele vii se reproduc atât de repede încât cea mai mare parte a fiecărei generații trebuie să moară fără să fi atins vârsta la care să poată lăsa urmași.

Când toate consecințele logice ale unei inovațiile prezintă în mod simultan, șocul pe care îl suferă obiceiurile este atât de mare, încât oamenii tind să respingă întregul, în timp ce, dacă ar fi fost invitați să facă câte un pas la fiecare zece sau douăzeci de ani, ar fi putut fi convinși să se angajeze pe drumul progresului fără multă rezistență.

Se poate observa că în Japonia, unde autoritatea Genevei nu este recunoscută, se așteaptă în continuare ca femeile să îndure durerile travaliului fără nicio ameliorare artificială. Este greu să nu tragem concluzia că mulți bărbați găsesc ceva plăcut în suferințele femeilor și că, astfel, au o înclinație pentru prevalarea de orice cod teologic sau etic care le impune ca fiind de datoria lor să sufere cu răbdare, chiar și atunci când nu există niciun motiv valabil pentru a nu evita durerea. Răul pe care l-a făcut teologia nu este că a creat impulsuri crude, ci faptul că le-a ridicat la statutul de așa-zisă etică înaltă și că a conferit un caracter aparent sacru unor practici care provin din epoci mult mai ignorante și mai barbare.

Îmbunătățirea sănătății și creșterea longevității care au rezultat de aici [adică din știință] sunt una dintre cele mai remarcabile și admirabile caracteristici ale epocii noastre. Chiar dacă știința nu ar fi făcut nimic altceva pentru fericirea omului, ea ar merita recunoștința noastră tocmai pentru acest fapt. Celor care cred în utilitatea doctrinelor teologice le-ar fi greu să indice un avantaj comparabil pe care acestea le-au adus speciei umane.

S-a ajuns să se creadă că, eu, cel care percepe, sunt ‘subiectul’, iar lucrul perceput este ‘obiectul’. Din nefericire, s-a dovedit că nu se poate ști nimic despre subiect: el percepe întotdeauna alte lucruri, dar nu se poate percepe pe sine.

Nu există doi oameni care să perceapă exact același obiect în același timp, deoarece diferența dintre punctele lor de vedere creează anumite diferențe în ceea ce văd.

S-ar putea obiecta că doi oameni își pot aminti același eveniment, dar ar fi o eroare: nu există doi oameni care să vadă exact același lucru, din cauza diferențelor dintre pozițiile lor. Nu pot avea nici exact aceleași experiențe auditive, olfactive, tactile sau gustative. Experiența mea poate asemăna mult cu cea a altei persoane, dar diferă întotdeauna de ea într-un grad mai mic sau mai mare. Experiența fiecărei persoane este particulară și, când în o experiență constă în amintirea alteia, se spune că cele două aparțin aceleiași ‘persoane’.

Materia reprezintă doar un anumit mod de grupare a evenimentelor și, prin urmare, acolo unde există evenimente există materie. Continuitatea unei persoane pe parcursul vieții corpului său, dacă depinde — după cum susțin eu — de formarea deprinderilor, trebuie să depindă și de continuitatea corpului. Ar fi fost tot atât de ușor să se transfere un curs de apă în rai fără pierderea identității precum ar fi să se transfere o persoană. Personalitatea este, în esență, o chestiune ce ține de organizare. Anumite evenimente, grupate laolaltă prin intermediul anumitor relații, formează o persoană. Gruparea se realizează prin intermediul legilor cauzale — cele corelate cu formarea deprinderilor, care includ memoria —, iar legile cauzale implicate depind de corp. Dacă acest lucru este adevărat — și există temeiuri științifice puternice pentru a crede că este —, a presupune că o persoană supraviețuiește dezintegrării creierului este ca și cum am presupune că un club de crichet supraviețuiește chiar și după moartea tuturor membrilor care îl compun.

Descoperirea legilor cauzale este esența științei și, prin urmare, nu poate exista nicio îndoială că oamenii de știința procedează corect căutându-le.

Nu putem cunoaște întregul univers și nu putem testa legi care sunt atât de complicate încât necesită mai multe abilități decât putem spera să posedăm pentru a determina consecințele lor.

Nimeni nu poate nega faptul că pot fi descoperite legi care vor arăta de ce un atom alege o posibilitate într-un moment și o alta în alt moment.

Credința potrivit căreia cursul naturii este regulat oferă și ea un sentiment de securitate; ne dă posibilitatea să prevedem până la un anumit punct viitorul și să prevenim întâmplări neplăcute. Atunci când bolile și furtunile erau atribuite agenților diabolici capricioși, erau mult mai înspăimântătoare decât sunt acum. Toate aceste motive îi îndepărtează pe oameni de determinism. Dar, în timp ce le place să aibă putere asupra naturii, nu le place ca natura să aibă putere asupra lor.

Când un om de știință ne comunică rezultatul unui experiment, ne spune și cum a fost realizat experimentul; alții îl pot repeta și, dacă rezultatul nu este confirmat, nu este acceptat ca adevărat; mulți oameni se pun însă în situația în care s-a produs viziunea misticului fără să obțină aceeași revelație.

Știința nu trebuie să aibă vreo așteptare, pozitivă sau negativă, în privința rezultatului.

Omul de știință, când dorește ca alții să vadă ce a văzut el, își aranjează microscopul sau telescopul; adică face schimbări în lumea exterioară, dar cere de la observator numai o vedere normală. Pe de altă parte, misticul cere schimbări la observator, prin post, prin exerciții de respirație și printr-o abținere atentă de la observarea exterioară.

Percepțiile normale, întrucât este necesar să fie utile în lupta pentru viață, trebuie să aibă o corespondență oarecare cu faptul; dar în cazul percepțiilor anormale, nu există niciun motiv să așteptăm o asemenea corespondență și de aceea mărturia lor nu poate cântări mai mult decât cea a excepției normale.

Pentru interpretarea psihologică, prezentul nu este simplul moment trecător; el conține atât trecutul, cât și prezentul

Un organism viu, așadar, din punctul de vedere al observatorului științific, este un mecanism fizico-chimic complex care se autoreglează și se repară singur. Ceea ce numim <<viață>> din acest punct de vedere este suma proceselor lui fizico-chimice, care formează o serie interdependență continuă, fără întrerupere și fără interferența vreunei forțe străine misterioase.

Dacă mi-ar fi fost dată omnipotența și milioane de ani în care să experimentez, nu aș fi considerat că Omul, ca rezultat al tuturor eforturilor mele, ar fi fost ceva foarte lăudabil. Omul, ca un accident bizar într-un siaj, este inteligibil: amestecul lui de virtuți și vicii este de natura a ceva ce poate fi așteptat să aibă o origine fortuită. Dar numai mulțumirea de sine abisală poate vedea în Om o rațiune pe care Omnisciența să o poată considera adecvată ca motiv pentru Creator. Revoluția copernicană nu își va încheia opera, până când nu-i va învăța pe oameni să fie mai modești decât sunt cei care cred că Omul este o dovadă suficientă a Scopului Cosmic.

Conștiința este un produs al educației și poate fi antrenată să aprobe sau să dezaprobe, la marea majoritate a oamenilor, după cum consideră educatorii că este potrivit.

Odată definit Binele, urmează restul eticii: trebuie să acționăm în modul în care credem că este cel mai probabil să creăm cât de mult bine posibil și cât de puțin posibil din răul lui corelativ.

Într-o problemă științifică, pot fi aduse dovezi de ambele părți, iar la final se vede că o parte are un caz mai bun sau, dacă nu se întâmplă acest lucru, problema rămâne deschisă. Dar într-o problemă ca aceea în care se stabilește care este Binele ultim, nu există nicio dovadă de nicio parte; fiecare participant la dispută nu poate să facă apel decât la propriile emoții și să folosească instrumente retorice de natură să stârnească emoții similare în alții.

Întrebările cu privire la ‘valori’ — mai exact, cu privire la ceea ce este bine sau rău prin propria rațiune, independent de efectele lui — se situează în afara domeniului științei, așa cum afirmă cu tărie apărătorii religiei. Cred că în această privință au dreptate, dar trag concluzia suplimentară, pe care ei nu o trag, și anume întrebările cu privire la ‘valori’ se situează complet în afara domeniului cunoașterii. Adică, atunci când afirmăm că un lucru sau altul are ‘valoare’, ne exprimăm propriile emoții, nu un fapt care ar rămâne adevărat și în cazul în care sentimentele noastre personale ar fi diferite.

Orice încercare de a-i convinge pe oameni că ceva este bine (sau rău) în sine, nu numai prin efectele lui, depinde de arta de a stârni sentimente, nu de un apel la dovezi.

…dacă doi oameni sunt diferiți în privința valorilor, nu există niciun dezacord cu privire la vreun tip de adevăr, ci o diferență de gust.

Pedeapsa nu poate fi justificată pe temeiul că criminalul este ‘rău’, ci numai pe temeiul că s-a comportat într-un mod pe care alții doresc să îl descurajeze.

O dorința nu poate, în sine, să fie nici rațională, nici irațională.

…ceea ce știința nu poate descoperi, omenirea nu poate cunoaște.

…argumentul împotriva persecutării opiniei nu depinde de scuza pentru persecuție, oricare ar fi aceasta. Argumentul este că niciunul dintre noi nu cunoaște tot adevărul, că descoperirea de noi adevăruri este promovată prin discuție liberă și făcută foarte dificil prin suprimare, precum și că, pe termen lung, bunăstarea oamenilor crește prin descoperirea adevărului și este obstrucționată prin acțiunea bazată pe eroare.

Cei pentru care libertatea de gândire este personal importantă pot fi o minoritate în comunitate, dar printre ei sunt oamenii cei mai importanți pentru viitor. Am văzut importanța lui Copernic, Galileo și Darwin în istoria omenirii și nu este de presupus că viitorul nu va mai da naștere unor asfel de oameni. Dacă sunt împiedicați să își facă munca și să aibă influența potrivită, specia umană va stagna și se va instaura o nouă Epocă Întunecată, la fel cum vechea epocă Întunecată a reușit să pună capăt perioadei strălucitoare a Antichității. Noile adevăruri sunt adesea incomode, mai ales pentru cei care dețin puterea; cu toate acestea în mijlocul îndelungate de cruzime și bigotism, reprezintă cea mai importantă realizare a speciei noastre inteligente, dar capricioase.