Tratat despre Toleranță

Mor iubindu-ul pe Dumnezeu, pe prietenii mei, fără să-mi urăsc dușmanii, detestând superstițiile.

Universul mă încurcă și nu pot gândi măcar C-ar exista ceasul fără un ceasornicar.

De ce există atât de mult rău pe lume, dacă universul a fost creat de un Dumnezeu pe care toți deiștii îl socotesc a fi bun?

Atâta vreme cât vor exista escroci și imbecili, va exista și religie. A noastră este de departe cea mai ridicolă, mai absurdă și mai sângeroasă religie care a infectat vreodată lumea.

Spiritele odată dezlănțuite, cu greu pot fi domolite.

Slăbiciunea rațiunii omenești și precaritatea legilor noastre se fac simțite mereu; există o ocazie mai bună de a dezminți mizeria morală în care ne afundăm, decât atunci când vocea unui singur om duce la condamnarea la moarte a unui cetățean? Să ne gândim că pe vremuri, în Atena, era nevoie de o majoritate de cincizeci plus unu pentru pronunțarea unei sentințe capitale. Ce învățăminte putem trage de aici? Ceea ce cunoaștem deja - dar zadarnic -, anume că grecii erau mai înțelepți și mai umani decât noi.

Considerăm că este de interes public pentru omenire să analizăm dacă religia trebuie să fie caritabila sau barbară.

Avem destulă religie pentru a urî și persecuta, și nu îndeajuns pentru a iubi și a ajuta.

Poate că un scurt elocvent istoric am atâtor calomnii le va deschide ochii celor cu puțină carte și va sensibiliza inimile celor de bună-credință.

Filosofia, sora religiei, a dezarmat mâinile care altădată au fost însângerate de superstiții; iar spiritul uman, trezindu-se din beție, s-a îngrozit de grozăviile la care l-a condus fanatismul.

Dacă nu tulburați inimile, acestea vor fi la dispoziția voastră.

Să ieșim din mica noastră sferă și să vedem ce se petrece în lumea largă.

…nu trebuie să promovăm și să exercităm intoleranța nicăieri în lume.

Toleranța nu a stârnit niciodată un război civil, în timp ce intoleranța a transformat pământul într-un imens abator. Să alegem acum între cele două mame rivale: cea care vrea să îi fie omorât băiatul și cea care cedează, de teamă ca acesta să nu fie ucis.

Trecutul e trecut. E cazul să pornim din punctul în care ne aflăm și unde au ajuns astăzi națiunile.

Teama de excomunicarea nedreaptă nu trebuie să împiedice pe nimeni să- și facă datoria.

Marele principiu, principiul universal al tuturor, trebuie să fie, pe toată fața pământului, următorul: “Nu face altuia ceea ce nu ai vrea să ți se facă ție.

Nu există nimic după moarte, moarte însăși e nimic.

Doar zeii trebuie să se îngrijoreze de ofensele aduse zeilor.

Cezar, care ne-a adus tăișuri săbiilor, legile și divertismentul, nu ne-a forțat niciodată să ne abandonăm credința în preoții druizi, cu toate că era marele pontif al unei națiuni suverane. Romanii nu profesau toate cultele, nu le oficializat le toate, dar le tolerau pe toate.

Ni se spune că, imediat ce creștinii au apărut le scena istoriei, au fost persecutați de aceeași romani care nu persecutaseră pe nimeni până atunci.

Știm cât de mult îi urăsc sectarii pe cei care le abandonează cultul.

Este greu să risipești tenebrele istoriei;

Tacit, care cunoștea atât de bine firea împăraților, trebuie să fi cunoscut și firea poporului, a mulțimii întotdeauna lipsite de rațiune, având mereu păreri violente și trecătoare, incapabilă să înțeleagă mersul lucrurilor, dar capabilă să pălăvrăgească orice, să creadă tot și să uite tot.

Atâtea cauze secrete se pot amesteca uneori cu cauza aparentă…

Cu oroare în suflet, dar cu adevărul în minte, nu mă sfiesc să afirm că noi, creștinii, am fost adevărații persecutori, călăi, asasini! Și ai cui? Ai fraților noștri. Noi am ras de pe fața pământului o sută de orașe, cu crucifixul și cu Biblia în mână, aprinzând rugurile și stropind eșafodul cu sânge, încă din vremea împăratului Constantin, până la furia canibalilor care locuiau în Cèvennes;

Vom fi oare ultimii care îmbrățișează opiniile sănătoase ale altor națiuni? Alte popoare au știut să-și răscumpere greșelile; când vom învăța și noi să le răscumpărăm pe ale noastre?

Oare îi este permis fiecărui cetățean să se încreadă doar în propria rațiune și să creadă că aceasta, luminată sau înșelătoare, îi va dicta destinul? Lucrul acesta ar trebui să se întâmple atâta vreme cât cetățeanul nu tulbură ordinea socială; căci nu depinde de om să creadă sau să nu creadă, dar depinde se el să respecte legile țării sale.

Cuprinși de o profundă și veșnică ignoranță, inerentă naturii noastre, noi, oamenii, ne certăm fără încetare, ne persecutăm unii pe alții, la fel ca doi tauri care se bat cu coarnele, fără să știe de ce le au.

Civilizația aduce cu sine omenia.

Ebraica este față de limba greacă ceea ce limba unui țăran este față de cea a unui academician.

Foarte puțini cunoscători a ceea ce ne stinge simțurile, nu putem cunoaște nimic din ceea ce se află dincolo de simțuri. Noi plimbăm de colo- colo cuvintele limbajului nostru prin abisurile metafizicii și ale teologiei, pentru a ne face o cât de mică idee despre lucrurile pe care nu le putem nici concepe, nici exprima; încercăm să ne sprijinim pe aceste cuvinte pentru a ne susține, dacă se poate, slaba noastră stăpânire a domeniilor pe care nu le cunoaștem. Astfel, noi folosim cuvântul spirit, care ar corespunde suflului, și vânt pentru a desemna ceea ce nu este materie; iar aceste cuvinte: suflu, vânt, spirit ne duc fără voia noastră la ideea unei substanțe libere și ușoare, ca să ajungem apoi la ideea spiritualității pure; dar nu avem deocamdată o noțiune distinctă a proprietăților termenului. Habar nu avem ce vrem să spunem când pronunțăm cuvântul substanță; literal, aceasta desemnează ceva se află dedesupt, dar tocmai din această cauză este de neînțeles; de fapt, care este acel lucru care se află dedesupt? Cunoașterea tainelor Domnului nu face parte din viața noastră. Cu mințile încă plutim în tenebre, ne luptăm unii cu alții, fără să știm prea bine de ce. Cel ce reflectează cu agenție la toate aceste chestiuni va ajunge la concluzia că trebuie să fim indulgenți cu opiniile celorlalți.

E complet inutil să ne întrebăm ce gândeau anticii despre cer; cel mai bun răspuns este că nu gândeau nimic.

Violența naște ipocriți; nu convingi pe nimeni când pretutindeni plutește amenințarea.

Nu îți este permis să faci un rău mic în numele unui mare bine;

Nimeni nu trebuie să se amăgească că știe mai multe lucruri decât alții și că rațiunea nu se află decât în capul său;

Atât de mare este slăbiciunea și perversitatea spiței omenești, încât este de preferat, fără îndoială, ca poporul să fie subjugat cu toate superstițiile posibile, cu condiția ca acestea să nu conducă la crime, decât să ții un popor fără religie.

Atunci când oamenii nu au o imagine sănătoasă despre divinitate, în creierul lor se instalează idei false, la fel cum în vremurile de nenorociri se instalează bani falși, pentru că cei buni lipsesc.

Oriunde există o societate sigură, religia este necesară; legile veghează asupra crimelor cunoscute, iar religia veghează asupra celor ascunse. Dar atunci când oamenii ajung să îmbrățișeze o religie pură și sfântă, superstiția devine nu numai inutilă, ci și o practică periculoasă.

Superstiția este pentru religie ceea ce astrologia este pentru astronomie, adică fiica nebună a unei mame înțelepte.

Dintre toate superstițiile timpului cea mai periculoasă nu este cumva aceea de a-ți urî aproapele pentru părerile tale?

Virtutea valorează mai mult decât știința.

Mai ușor cucerești cu armele întreg universul, decât să cucerești mințile locuitorilor unui singur oraș de pe Pământ.

Micul nostru glob pământesc, care nu este decât un punctuleț în univers, se plimbă prin spațiu, asemenea altor globuri cerești; suntem pierduți în imensitatea cosmică. Omul, înalt doar de un metru și ceva, este cu siguranță o cantitate neglijabilă în actul creației.

Nu numai că este o dovadă de mare cruzime să-i persecuți în această viață scurtă pe cei care nu gândesc ca tine, dar este cât se poate de îndrăzneț să-i condamni la iadul veșnic. Mie mi se pare că nu stă în puterea micilor atomi, oamenii, să pronunțe sentințe care îi aparțin de fapt Domnului.

Natura spune tuturor oamenilor: v-am născut pe toți slabi și ignoranți, pentru a vegeta câteva clipe pe pământ și pentru a-l îngrășa cu trupurile voastre. Fiindcă sunteți slabi, întăriți-vă; fiindcă sunteți ignoranți, luminați-vă și sprijiniți-vă unii pe alții.

Nu înlocuiți legile naturii cu mizerabilele lecții ale școlilor voastre.

Pe cât de ușor îi este fanatismului să ucidă o viață nevinovată, pe atât de greu îi este justiției să facă dreptate.

Voltaire își lua libertatea de a se lua la trântă cu adevărul, atunci când acesta îl încurca.

Filosofii trebuie să aibă două sau trei adăposturi sub pământ, împotriva hienelor care aleargă după ei.

Nimic nu îi acorda unui om respectul semenilor săi mai mult decât teama pe care le-o inspiră.

Un scriitor de calibrul lui Voltaire nu ațâță degeaba opinia publică.

Ori de câte ori o problemă religioasă este amestecată cu una judiciară, adevărul este înlăturat, iar acțiunea Justiției este zădărnicită sau denaturată.

Magistrații trebuie solicitați cu tărie și putere și bătuți la cap toată ziua, de dimineață până seara, de către prietenii lor, de rude, de confesori, de amante.

Uneori ideile lansate de marii gânditori au ricoșeuri îndepărtate, a căror cruntă ironie i-ar fi descumpănit pe autorii lor.

Calas și reabilitarea lui nu au fost pentru Voltaire decât un mijloc de a-și propaga propriile idei și nu scopul real al eforturilor sale. Dar să nu fim mai catolici decât papa. Știm bine că orice adevăr este relativ și că, odată cu trecerea timpului, istoria contează mai puțin pentru reputația unui om decât legenda.

Reputațiile sunt rezultatul opiniei majorității, iar majoritatea cetățenilor judecă după aparențe.