Imnurile sacre — comentarii Hierocles, introducere Porfir

Adeseori, el [Pitagora] spunea tuturor grupurilor [care-l ascultau], mari sau mici, această maximă: trebuie să alungăm prin toate mijloacele — cu focul, cu fierul sau cu oricare alte unelte - boala din trup, neștiința din suflet, abuzul din pântece, dezbinarea din cetate, fățărnicia din familie, și din toate lipsa de măsură.

A cunoaște dinainte un număr este una dintre însușirile clarvăzătorilor din toate timpurile.

Își iubea foarte mult prietenii, el care cel dintâi stabilise că între prieteni totul este comun și că prietenul nu este altceva decât tu însuți.

a ști să trăiești cu puțin este adevărata bogăție

Iată sfaturile sale [Ale lui Pitagora]. Să nu se aducă vătămare sau să se dea pieirii vreo plantă comestibilă purtătoare de fructe, sau vreun animal nevătămător pentru om. De-ți este încredințată vreo comoară, de arginți sau de vorbe înțelepte, păstreaz-o cu credință celui care ți-a încredințat-o. Să recunoști trei categorii deosebite de lucruri vrednice să fie cercetate, urmate și practicate: înainte de toate, ceea ce este nobil și frumos, apoi ceea ce este folositor vieții, iar în al treilea rând, ceea ce este plăcut. Numai că el nu îngăduia plăcerea josnică și înșelătoare, ci numai cea adevărată, cuviincioasă, și mai presus de orice bârfe. Căci plăcerile sunt de două feluri: cele care desfătăm pântecul și simțurile prin abuz și [pe care Pitagora] le asemuia cântărilor ucigașe ale Sirenelor, apoi [plăcerile] legate de lucrurile frumoase, drepte sau trebuincioase vieții, care sunt deopotrivă plăcute și neurmată de căință, și pe care el le asemuia unei armonii muzicale. Dar erau mai ales două momente la care ne îndemna să luăm aminte: cel dinaintea domului și cel al trezirii. Amândouă erau prilejuri potrivite pentru a cerceta atât faptele desăvârșite, cât și pe cele neîmplinite, ca astfel să dăm socoteală față de noi înșine pentru faptele din trecut sau pentru cele ce vor veni.

Din cele povestite, el nu îngăduia din următorul motiv: când la începuturi, zidirea Universului și facerea ființelor erau stăpânite de haos, mulți germeni stăteau laolaltă, semănați în pământ, putrezind de-a valma; încetul cu încetul facerea s-a făcut cu rânduială, deosebindu-se între animalele născute și plantele care creșteau împreună, așa încât din aceeași putreziciune s-au format oamenii și a încolțit bobul.

Țelul filozofiei pe care o preda el [adică Pitagora] era acela de a descătușa și elibera cu desăvârșire din aceste lanțuri intelectul ce ne-a fost hărăzit, și fără de care n-am putea să învățăm sau să percepem nimic din cele ce țin de simțuri sau de adevăr, oricare ar fi simțul care lucrează. Căci intelectul prin sine însuși ‘vede totul, aude totul; restul este surd și orb’.

Cinstește înainte de toate pe Zeii nemuritori, în ordinea de le-a fost rânduită de Lege. – Respectă jurământul. – Cinstește apoi oe Eroii glorificați. Cinstește pe Geniile pământești, împlinind tot ce este hotărât de lege. – Cinstește pe tatăl tău, pe mama ta și pe rudele ce-ți sunt apropiate. – Dintre ceilalți oameni, fă-ți prieten pe cel încununat de virtute. – Supune-te întotdeauna în fața vorbelor blânde și a faptelor folositoare. Nicicând să nu-ți urăști prietenul pentru o greșeală de nimic, atât cât poți; căci posibilul vecin e cu necesitatea. – Află că toate acestea sunt astfel, și învață să biruiești cele ce urmează: mai întâi lăcomia sufletului, apoi lenevia, luxul și mânia. – Nu săvârși nicicând vreo faptă de care să te rușinezi, nici față de un altul, nici față de tine. Și, mai ales, respectă-te pe tine însuți. – Fă apoi dreptatea cu fapta și cuvântul. Nu te purta în nici o împrejurare fără să gândești. Ci amintește-ți că omul sortit e ca să moară; și află că averea așa cum se câștigă, la fel se risipește. – Cât privește necazurile îndurate de oameni din pricina Destinului potrivnic, primește-le ca și când li s-ar cuveni; îndură-le răbdător și nu te- mpotrivi. Caută să le înlături, pe cât îți va sta în putință. Dar cugetă temeinic la aceasta: că, pe cei buni, Soarta îi păzește de multe din aceste nenorociri. – Multe vorbe, bune sau răutăcioase, ies din gura oamenilor; nu le-arăta prea multă prețuire, dar nici nu le-nfiera. Chiar lucruri mincinoase de auzi, îndură cu răbdare și blândețe. – Ia seama-n orice împrejurare la cele ce-ți voi spune: Ca nimeni, niciodată, prin vorbe sau prin fapte, să nu poată să te împingă să spui sau să săvârșești ceva nefolositor pentru tine. – Cugetă înainte de a făptui, ca nu cumva să te porți nesăbuit, căci numai omul păcătos spune sau face lucruri nesocotite. Nicicând, așadar, să nu faci ceva de care apoi să te căiești. Nu săvârși nimic din cele ce nu știi; ci învață tot ce se cuvine să știi și viața fericită îți va fi. – Îngrijește-te de sănătatea trupului tău, dar dă-i cu măsură băutura, mâncarea și mișcarea, și numesc măsură ceea ce nicicând nu te va stânjeni. – Deprinde-te cu o viață curată și simplă; și păzește-te să faci ceea ce trezește ranchiuna. Nu cheltui fără rost, ca cei ce nu știu în ce constă binele. Dar nici nu fi zgârcit; dreapta măsură e cea mai bună-n toate. – Nu-ți lua drept îndatoriri ceva ce ți-ar putea dăuna, și mai ales cugetă înainte de a trece la fapte. – Nu lăsa ca dulcele somn să-ți închidă pleoapele, mai înainte de a te întreba astfel despre faptele tale de peste zi: Cu ce-am greșit? Ce am făcut? Ce n-am făcut din ce se cuvenea să fac? Începe cu prima, și meditează apoi asupra celorlalte. Și apoi, dacă socoți că ai greșit, necăjește-te; iar dacă ai făcut bine, bucură-te. – Străduiește-te să pui în practică aceste precepte, meditează asupra lor; dă-le toată dragostea ta, și ele te vor pune pe calea virtuții divine. Mă jur pe cel ce ne-a sădit în suflet sacra Tetradă, izvorul naturii al cărei curs e veșnic. – Dar nu începe o lucrare mai înainte de a-i ruga pe Zei să ți-o desăvârșească. – Când toate aceste precepte îți vor fi bine cunoscute, vei înțelege alcătuirea Zeilor nemuritori și a oamenilor muritori, vei afla până la cel punct lucrurile se despart și până la ce punct ele se unesc. – Vei mai cunoaște, după Dreptate, că Natura este în totul asemănătoare sieși, încât nu vei mai nădăjdui ce nu e de nădăjduim și nimic nu îți va fi ascuns. – Vei mai ști că oamenii își atrag relele prin propria și libera lor alegere. Nefericiții! Ei nu știu nici să vadă, nici să audă adevăratele bunuri ce lângă ei de află. Puțini sunt cei ce-au învățat să scape de suferințele lor. Asta e soarta ce tulbură mintea muritorilor. Ca niște cilindri, ei se rotesc încoace și încolo, împovărați de rele fără număr. Căci, sădită în ei, necruțătoarea Vrajbă îi urmărește și-n somn, fără ca ei să-și dea seama; și ei n-ar trebui s-o stârnească, ci mai degrabă să o alunge neîntârziat. – O, Zeus, tatăl nostru, vei izbăvi pe oameni de nesfârșitele necazuri ce îi copleșesc, de le-ai arăta tuturora Geniul de care se servesc! Dar tu, fă-ți curaj, căci prea bine știi că neamul omenesc este divin, și că Natura sacră îi dezvăluie deschis toate tainele. Iar de se va-ndura să ți le înfățișeze și ție, vei ajunge la ținea de care ți-am vorbit; căci lecuindu-ți sufletul, îl vei izbăvi de toată suferința. – Dar înfrânează-te de la alimentele despre care ți-am vorbit, folosindu-ți judecata la tot ce ți-ar fi de folos pentru purificarea și eliberarea sufletului. Meditează asupra fiecărui lucru, lăsându-te condus de Inteligența desăvârșită din înalt. – Iar după ce, părăsindu-ți trupul, te vei înălța în liberul eter, vei fi precum un zeu: nemuritor, etern, de-a pururi biruitor al morții.

Filozofia urmărește să purifice viața și să o îndrepte spre un deznodământ fericit.

Înainte de orice, trebuie să punem capăt nesocotinței și nepăsării noastre, și numai după aceea să ne dedicăm cunoașterii lucrurilor divine. După cum ochiul bolnav nu poate să perceapă obiectele luminate, tot așa sufletul ce nu posedă virtutea nu poate să contemple strălucirea și frumusețea Adevărului. Nu este îngăduit ca ce este impur să atingă ce este pur. Filozofia practică are puterea de a zămisli virtutea; filozofia contemplativă este cea care ne dă adevărul.

…trebuie mai întâi să devii om și abia după aceea Zeu. Dacă practicarea virtuților morale îl face pe om mai bun, doar cunoașterea științelor îl poate conduce la virtutea divină care îl face să devină asemenea Divinității. Cei care vor să înainteze chibzuit trebuie ca înainte de lucrurile mari să se ocupe de lucrurile mici.

Sufletul posedă în el însuși facultățile care pot să-l elibereze din legăturile sale pământești. El nu are decât să se folosească de inteligență și filozofia îi va arăta căile cunoașterii prin care va putea să se întoarcă la Dumnezeu.

…noi căutăm să fim întocmai cu ceea ce cunoașterea ne îndeamnă să prețuim…

Nu vom putea cinsti mai bine Divinitatea dăruindu-i ceva, ci dovedindu-ne demni de a primi ceea ce ea ne încredințează.

Nu discursurile filozofului sunt plăcute Zeului, ci faptele sale…

Privind cursul astrelor, închipuie-ți că o aceeași mișcare te poartă cu ele, și gândește-te adesea la mișcările ce se produc între elemente; căci acest fel de gânduri purifică sufletul de murdăriile vieții pământești.

Cel mai bun mijloc de a păstra respectul datorat Jurământului este de a nu face făgăduieli prea des și la întâmplare, și de a nu jura nici pentru a întări un discurs sau a înfrumuseța o poveste; trebuie însă, atât cât este cu putință, să păstrăm folosul jurământului pentru lucruri importante și necesare, pentru împrejurări în care nu mai există nicio altă cale de salvare în afară de stabilirea adevărului prin jurământ.

Nu jurământul este garanția omului, ci omul este garanția jurământului.

A nu ne folosi de jurământ, este cel mai sigur mod de a face cinste cuvântului dat. Obiceiul de a jura pentru orice poate duce cu ușurință la sperjur, în timp ce folosirea chibzuită a jurământului face mai ușoară respectarea acestuia. Nu trebuie să juri, dar dacă o faci, trebuie să-ți respecți cuvântul. Făcând astfel, limba va învăța să n-o ia înaintea gândului iar spiritul nu se va mai tulbura din pricina patimilor, căci moravurile constituie sunt cele care păstrează hotărârea spiritului, și obiceiul de a nu jura ține limba-n frâu.

Nu vom da cinstire niciunei creaturi inferioare naturii umane, ci vom cinsti doar ființele care prin natura lor sunt mai presus de noi, și pe cele care, fiindu-ne egale, s-au arătat pline de virtute.

Noi nu datorăm niciun fel de cinstire speciilor ce ne sunt inferioare. Nici pe om nu trebuie să-l cinstim dacă acesta nu s-a înălțat prin virtuțile sale mai presus de condiția sa de om.

Copiii trebuie să asigure părinților lor toate lucrurile de care aceștia au trebuință și de teama de a nu uita ceva ei trebuie să iasă în întâmpinarea dorințelor lor și să meargă până acolo încât să prevadă ceea ce nu pot să explice ei înșiși; căci și părinții au fost prevăzători cu noi, atunci când nu puteam să spunem nevoile decât prin țipete și plânsete.

…alegerea unui om bun pentru a ne fi prieten să se facă în vederea unui scop nobil și nu căutând să dobândim un câștig oarecare.

Prietenii ni-i putem alege, în timp ce părinții și apropiații ne sunt dați de la natură.

Urmând același drum spre o viață mai bună, tot ceea ce unul vede mai bine decât celălalt, trebuie să o spună în interesul comun, fie cedând cu blândețe înțeleptelor povețe ale prieteniei, fie împărțind cu cel drag, cu o egală blândețe, adevăratele bunuri pe care le poate dobândi, fără ca vreodată, între prieteni, să fie neînțelegeri legate de avere, glorie sau alt lucru vremelnic.

Oricine se poate convinge lesne că necesitatea îi dă puteri pe care nu le-ar fi bănuit vreodată.

…pentru adevărații înțelepți, necesitatea spiritului este mult mai importantă decât constrângerea exterioară. Fie că este vorba de necesitatea impusă de împrejurări, fie că e vorba de necesitatea voluntară, vom găsi întotdeauna în noi măsura puterilor noastre, măsură ce va trebui să o păstrăm față de prietenii noștri, ca nu cumva, pentru o greșeală cât de mică, să ni-i facem vrăjmași.

Se cuvine, așadar, ca noi să practicăm înțelepciunea și dreptatea față de toți oamenii și nu doar față de cei drepți și înțelepți.

Întăriți în mod fericit în practicarea binelui, nu ne vom mai schimba după ființele pe care le vom întâlni.

Pântecul, de pildă, când e prea încărcat, aduce după sine lenevia, înlesnește prisosul de sămânță, îndeamnă la nesăbuitele plăceri ale Afroditei și împinge la necumpărate partea pătimașă a sufletului.

…partea rațională a sufletului nostru este guvernată de educație și cunoaștere, și că partea nerațională se conduce după obișnuințe și predispoziții ce sunt într-un fel corporale. Astfel, doar prin obișnuință reușește omul să dreseze animalele iraționale. Pântecul, când este învățat să păstreze măsura, face ca și celelalte pofta trupești să fie mai ordonate și mai cu măsură, mânia să fie mai reținută, în așa fel încât, nefiind prea tulburați de patimile noastre, să ne putem vedea în liniște de îndatoririle noastre, să învățăm să cunoaștem cine suntem de fapt și să ne respectăm atunci când vom ajunge să ne cunoaștem cu adevărat. Cunoașterea de noi înșine și respectul ce rezultă din aceasta ne îndepărtează de faptele rușinoase; astfel de fapte se numesc rușinoase pentru că ele nu sunt pe măsura unei esențe raționale și nedemne de a fi săvârșite de ea.

Dacă te obișnuiești să te respecți, vei avea pretutindeni cu tine un paznic credincios ce îți va sta mereu aproape și nu vei mai fi ca acei oameni care, îndată după plecarea prietenilor sau slujitorilor lor, săvârșesc ceea ce s-ar fi rușinat să facă în fața lor.

Orice om care știe prin Prudență să-și folosească bine judecata obține drept ajutor Curajul în momentele grele; în clipele plăcute își ia Cumpătarea drept tovarăș, și, în toate împrejurările, păzește dreptatea.

…viața noastră vremelnică se mișcă între hotare ce nu pot fi depășite, nici sfărâmate.

Nu noi suntem stăpânii, pentru a putea păstra ceea ce nu ține de noi — căci nici trupul, nici bunurile materiale nu țin de noi; într-un cuvânt, nu putem să dobândim și nici să păstrăm atât cât dorim ceea ce nu este substanță rațională. Dar a primi cu virtute aceste bunuri atunci când vin și a ne resemna în chip demn atunci când ne părăsesc, iată ce ține de noi, iată ce ține de esența noastră rațională, dacă nu cumva aceasta s-a obișnuit să se poarte nesocotit în diferitele împrejurări ale vieții și nu se supune dreptelor legi divine. Cunoașterea a ceea ce ține de noi are o mare importanță atunci când vine vorba, fie de a judeca cu dreptate ceea ce nu ține de noi, fie de a veghea ca pornirea ce ne împinge către ceea ce nu ține de noi să nu răpească darul și virtutea libertății noastre.

…toate datoriile noastre, precum și toate faptele și vorbele noastre, trebuie să le măsurăm cu propria noastră demnitate. Îndeplinidu-le fără să ne plângem înseamnă să păzim Dreptatea.

…atunci când rațiunea ne conduce atât în strângerea, cât și în cheltuirea averii, orice putință de lăcomie sau se risipă este dinainte înlăturată.

…tot ceea ce nu urmărește decât o bunăstare exterioară, nu este decât o neînsemnată întruchipare, o umbră a adevăratelor frumuseți, căutând doar proslăvirea mulțimii și punând toată grija sa, nu în a fi, ci doar în a părea virtuos.

A suferi fără a cunoaște cauzele suferințelor, și a nu înțelege temeiul a tot ce se manifestă, este propriu doar omului obișnuit să nu gândească.

Dovada că dreapta măsură se află în toți oamenii, este că omul nedrept judecă cu dreptate și cu măsură atunci când la mijloc nu se află câștigul său.

…cauza care face ca noi să fim ceea ce suntem se află în noi înșine.

…un judecător vrea să pedepsească pe un ucigaș, dar el nu vrea să pedepsească pe un anumit om.

…libera alegere a voinței sale este cauza dintâi a faptelor sale.

Schimbarea celui judecat provoacă schimbarea judecății la care a fost supus, căci cum ar fi cu putință ca un om care nu rămâne mereu același să merite o aceeași judecată?

…soarta fiecăruia ține în mod necesar de meritul său.

Bolnavul care se vaită că este bolnav, nu face decât să-și sporească chinul.

…nu e cu putință ca ceea ce s-a născut doar de ceva vreme să fie veșnic, după cum este cu neputință ca ce e veșnic să piară într-o zi.

‘Iar dacă cineva spune lucruri mincinoase, îndură cu răbdare și blândețe’, ceea ce nu înseamnă că trebuie să încuviințăm ce este fals, ci pur și simplu să ascultăm fără răutate.

Omul care își cunoaște demnitatea nu se lasă niciodată amăgit de lingușiri, nici înjosit de teamă, oricare ar fi strădaniile făcute într-aceasta de vrăjmașii săi sau prietenii săi.

Ignorând cu desăvârșire ceea ce suntem de fapt, noi ignorăm totodată lucrurile de care ar trebui într-adevăr să ne îngrijim și întotdeauna luăm aminte la altceva decât la noi înșine, când de fapt ar trebui ca întreaga noastră atenție să ne-o dăm nouă înșine.

Trupul muritor nu suferă de nimic care să nu fie în firea lucrurilor.

Studiul abstract, fără practica vieții și contactul cu oamenii, sau experiența fără meditația speculativă, nu pot oferi nici adevărata cunoaștere, nici adevărata înțelepciune.

Medeea strigă: ‘Fie ca fulgerul cerului asupră-mi să se-abată!’ după care săvârșește cele mai crude fapte. Este o adevărată nebunie și lipsă de rațiune ca ea să ceară să nu se împlinească ceea ce deja este împlinit…

Conștiința propriei noastre ignoranțe curmă cugetarea zămislită de o gândire înfumurată iar dobândirea cunoașterii ne dă libertatea de a acționa fără greșeală. A ști că nu știm și a învăța ceea ce nu cunoaștem sunt două lucruri demne de respect, căci ele ne pot conduce la o viață mai bună și mai frumoasă.

Este evident că nu putem ști decât ceea ce am învățat de la alții sau ceea ce am găsit noi înșine; pentru a fi putut învăța de la alții, trebuie să fi vrut să primim lecții; pentru a fi găsit, trebuie să fi vrut să căutăm; dar nu putem dori în mod rațional să învățăm sau să căutăm decât ceea ce credem că nu știm. Dacă cineva își impune acest lucru și dacă el își închipuie că știe ceea ce nu știe, este inutil să învețe sau să caute; atunci ignoranța sa devine de nevindecat: ea devine sminteală dacă se consideră atotștiutoare în lucrurile pe care nu le-a înțeles sau nu le-a căutat și despre care nu are niciun fel de cunoștințe. Platon a fost cel care a făcut acest raționament irezistibil și care a tras concluzia că toate greșelile pe care le înfăptuiește omul în viață vin din acest fel de ignoranță care îl face să creadă că știe ceea ce nu știe.

…plăcerea pare să fie singurul motiv pentru care omul josnic este atras de viciu.

Doar viața liberă de păreri preconcepute este ferită de greșeli și doar viața plină de cunoaștere este îmbelșugată și desăvârșită.

Ignoranța ne împinge spre viciu, însă cunoașterea așteaptă momentul prielnic pentru a lucra, căci multe lucruri, cinstite în sine, devin rele când nu sunt făcute la momentul potrivit.

Pentru a ne feri de greșeală este de ajuns să ne purificăm de orice părere preconcepută dar pentru a ști ce trebuie să cunoaștem noi avem nevoie de ajutorul științei.

Dacă faci binele cu durere, durerea trece, binele rămâne; dacă faci răul cu plăcere, plăcerea trece, răul rămâne.

Calul nu devine nărăvaș și nici nu se lasă pe tânjală pentru că e cal, ci pentru că n-a fost instruit bine de stăpânul său.

…în băutură mai degrabă decât în mâncare, uită omul dreapta măsură.

Practicarea exercițiilor face ca hrana să fie folositoare iar obișnuința unei grâne sănătoase face ca practica exercițiilor să fie armonioasă. Măsura ce se cuvine a fi păstrată nu este aceeași pentru toți oamenii, fiecare trebuind să aibă grijă de trup potrivit îndeletnicirii sale.

…curățenia exagerată se preschimbă în slăbiciune și în rafinament, iar simplitatea, când este împinsă la limita ei, se preschimbă în murdărie și lăcomie.

Nimic prea mult

Ranchiuna cuprinde sufletele oamenilor lipsiți de inteligență.

…numai pentru că nu ține seama de natura esențială a lucrurilor, ajunge omul să nădăjduiască ce nu se poate nădăjdui și să facă planuri de neatins.

Oamenii ‘își atrag necazurile prin propria și libera lor alegere’ atunci când nu vor să învețe de la alții, nici să găsească prin ei înșiși.

Orice om care nu caută să înțeleagă prin el însuși sau care nu crea deloc să țină seama de învățătura celorlalți, devine prin urmare nefolositor.