Principele

Contextele economice, sociale, istorice se modifică și, odată cu aceste modificări, se produc și accidente, ieșiri din grafic; ceva rămâne neschimbat: natura umană care influențează evenimentele istorice, de aici fiind construite tipare recognoscibile.

Oricine dorește să înțeleagă ce va urma trebuie să înțeleagă ce a fost; căci toate lucrurile lumești din toate timpurile au un corespondent în antichitate. Acest lucru se întâmplă pentru că așa sunt acțiunile oamenilor, care au și întotdeauna au avut aceleași pasiuni și, deci, efectele trebuie să fie în mod necesar aceleași.

Din pricina dorințelor fără control, a orgoliului și a sărăciei, oamenii sunt în permanentă alertă concurențială, siguranța colectivității fiind subminată permanent de dușmani interni și externi. Deși trăiesc permanent într-o arenă populată cu pericole, oamenii nu vor să-și recunoască această condiție și încearcă să se iluzioneze, să creeze o lume a ideilor care oferă o justificare morală nelegitimă pentru instinctele noastre de prădători.

Liderii politici nu sunt doar lei, ei trebuie să aibă și viclenia vulpii, capacitatea de a așeza în mentalul colectiv idei proprii, de a construi emoții publice, totul în virtutea unei ținte clare: eficiența guvernării.

Evoluția omenirii nu merge în sensul progresului, istoria fiind un proces permanent decădere și revenire, o oscilație fără sfârști.

Virtutea naște Pace; Pacea naște Lenevie; Lenevia, Rebeliune; iar Rebeliunea, Ruină; și apoi invers, acea Ruină naște Legi: acele Legi, Virtute; iar Virtutea naște Onoare și Succes.

În statele ereditare și obișnuite cu familia principelui lor, greutățile întâmpinate în păstrarea puterii sunt mult mai reduse decât în principatele noi, căci este suficient să nu te îndepărtezi de felul de guvernare al strămoșilor și să nu te grăbești în rezolvarea faptelor neprevăzute.

O schimbare este însoțită mereu de o schimbare care o continuă pe cea dintâi în mod firesc.

Oamenii își schimbă bucuros stăpânii crezând că își îmbunătățesc soarta, iar aceasta îi determină să ridice armele împotriva celui care domnește asupra lor; de fapt, care se înșală, deoarece, mai târziu, experiența le va arăta că starea lor va deveni de fapt mai rea.

Oricât de puternic ar fi cineva prin armatele lui, el are totuși întotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor acelui stat pentru a-l ocupa.

Cel care dobândește un stat și vrea să-l păstreze, trebuie să-și îndrepte acțiunea în două direcții: să reușească mai întâi ca familia fostului principe să se stingă, iar apoi, să nu schimbe legile și nici dările, astfel ca, în scurt timp, principatul nou cucerit să formeze un tot cu principatul vechi.

Timpul împinge înainte orice lucru, putând să aducă cu sine binele și apoi răul, cum poate să aducă întâi răul și ulterior binele.

Dorința de cucerire este într-adevăr firească și obișnuită, iar cei care pot să-i dea curs și care reușesc s-o înfăptuiască sunt lăudați sau, oricum, nu dojeniți; eroare lor transpare și sunt dezaprobați atunci când nu reușesc în încercarea lor și vor totuși s-o ducă la capăt cu orice chip.

Nu trebuie să lași să se producă o neregulă spre a evita războiul; deoarece nu îl poți evita și nu faci decât să-l amâni în defavoarea ta.

Acela, care este cauza puterii celuilalt, cade el însuși;

Toate principatele care au lăsat vreo urmă în istorie au fost guvernate în două moduri: fie de un principe având alături numai slugi plecate care, în calitate de miniștri și prin favoarea și îngăduința lui, îl ajută la conducerea statului; fie de un principe împreună cu nobilii feudali, baroni, care au dobândit acest titlu nu prin favoarea stăpânului lor, ci prin vechimea neamului căruia îi aparțin.

Dacă vrei să stăpânești o cetate cucerită, obișnuită să trăiască în mod liber, este mai ușor s-o guvernezi prin proprii ei cetățeni decât recurgând la orice alt mijloc.

Nu există alt mod de a stăpâni în siguranță o țară cucerită, decât de a o distruge.

Orice ai face și orice măsuri ai lua, dacă nu-i vei dezbina pe locuitori și nu-i vei împrăștia, ei nu vor uita vreodată idealul libertății, nici instituțiile cetății lor, și vor recurge la ele în orice împrejurare.

Oamenii urmează aproape întotdeauna modele altora și lucrează prin imitație; deoarece nimeni nu poate să urmeze întocmai drumurile celuilalt și nici nu poate să egaleze valoarea celui pe care îl imită, trebuie ca omul prudent să calce pe urmele oamenilor mari și să-i imite numai pe cei desăvârșiți; așa încât, dacă meritul lui nu se va putea ridica la aceeași înălțime, el va dovedi că îi seamănă prin ceva;

Cel care se bazează mai puțin pe ocazie, acela își păstrează mai mult puterea.

Dacă cercetăm apoi opera lor și viața lor vedem că ocazia nu le-a dat decât prilejul faptelor mari; ea le-a oferit așadar materia căreia ei trebuiau să-i dea forma care le părea cea mai bună; iar fără această materie sau fără acest prilej, valoarea spiritului lor s- ar fi pierdut fără să fi dat roade, după cum și ocazia s-ar fi ivit zadarnic dacă nu ar fi existat omul de valoare care să o folosească.

Firea popoarelor este schimbătoare și este ușor să-i convingi de un lucru, dar este greu să le păstrezi această convingere; de aceea este bine ca totul să fie astfel orânduit încât, atunci când un popor nu mai crede în ceva, să-l poți face să creadă cu forța.

Cel care crede că are nevoie să-și asigure noul principat împotriva dușmanilor, trebuie să-și câștige prieteni; să învingă fie prin forță, fie prin înșelăciune; să se facă iubit și temut de popor, urmat și respectat de soldați; să știe să-i distrugă pe cei care ar putea să-i facă rău, să înnoiască prin legiuiri noi vechile orânduiri, să fie sever si recunoscător și generos, să înlăture o armată necredincioasă, să creeze una nouă, să-și păstreze prietenia regilor și a principilor în așa fel încât aceștia să-i facă bucuros un bine și să-i facă răul cu teamă; pentru toate acestea, el nu ar putea găsi un exemplu mai viu decât al acțiunilor acestui om.

Oamenii își fac rău unul altuia fie din frică, fie din ură.

Se înșeală cel care crede că oamenii mari uită insultele din trecut dacă le acorzi o favoare în prezent.

Cruzimea e bine întrebuințată (dacă este permis a vorbi bine despre ceva rău), când e comisă o singură dată din nevoia de a-ți asigura puterea, când nu stărui în aplicarea ei, ci când o preschimbi, pe cât posibil, în mai multe fapte folositoare supușilor tăi. În schimb, cruzimile sunt însă rău întrebuințate atunci când, deși puține la început, cresc cu vremea și nu scad la număr.

Nedreptățile trebuie săvârșite deodată, astfel încât, pe oamenii care le simt gustul pentru o vreme, să-i doară mai puțin. În schimb, binefacerile trebuie făcute încet pentru a le prelungi gustul vreme mai îndelungată. Dar mai ales, un principe trebuie să trăiască în așa fel cu supușii săi, încât nicio întâmplare, fie rea sau bună, să nu-l facă să se schimbe. Pentru că, ivindu-se în vremuri de restriște nevoia de a trece la fapte, nu ai timp să faci răul, iar binele pe care-l vei aduce nu-ți va ajuta la nimic, deoarece se va socoti că ai fost constrâns să-l faci și nimeni nu-ți va fi recunoscător.

În toate orașele se întâlnesc două feluri deosebite de păreri. Ele sunt urmarea faptului că populația nu dorește să fie nici condusă, nici asuprită de cei puternici, pe când cei puternici doresc să o conducă și s-o asuprească; din aceste două voințe deosebite, în orice stat se ivește unul dintre cele trei efecte ale lor, adică ori principatul, ori libertatea, ori dezordinea.

Ceea ce vrea poporul este mai cinstit decât ceea ce vor cei mari, întrucât aceștia din urmă vor să asuprească, iar celălalt nu vrea să fie asuprit.

Un principe înțelept trebuie să se gândească la acel mod de guvernare prin care cetățenii, oricând și în orice fel de împrejurări, să aibă nevoie de stat și de el.

Oamenilor nu le place să întreprindă acțiuni în care văd că au de întâmpinat dificultăți.

Natura omului este într-adevăr astfel încât el se simte obligat față de celălat atât prin binele pe care i-l face cât și prin acela pe care îl primește de la el.

Trupele mercenari și aliate sunt nefolositoare și primejdioase. Iar, dacă un principe își bazează puterea statului pe armatele mercenare, nu va avea vreodată o situație stabilă și sigură, pentru că ele sunt dezbinate, pline de ambiție, indisciplinate și necredincioase.

Lipsa de chibzuință îi face pe oameni să se apuce să facă un lucru care, aparent, în momentul respectiv, părând bun, îi împiedică să realizeze veninul pe care îl ascunde îl el.

Nimic nu e mai nestatornic și mai trecător în lume ca faina ce nu se bazează pe sine însăși.

Mulți și-au imaginat republici și principate pe care nimeni nu le-a cunoscut vreodată și nimeni nu le-a văzut existând în realitate. Într-adevăr este atât de mare deosebirea între felul în care oamenii trăiesc și felul în care ar trebui să trăiască, încât cel care dă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai degrabă își pregătește propria pierirea decât învață mijlocul de a se apăra mai departe; căci, cel care pretinde să se manifeste pretutindeni ca om de o desăvârșită bunătate, trebuie să accepte să piară între atâția care nu sunt buni. Așadar, Principele care vrea să-și păstreze puterea trebuie să învețe neapărat să poată fi uneori lipsit de bunătate și să se poată folosi de această însușire, în funcție de nevoi.

Atunci când una singură din aceste condiții poate fi împlinită, este mai sigur să fii temut decât iubit. Căci se poate spune despre oameni, în general, acest lucru: că sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuți și ascunși, că fug din fața primejdiei și sunt lacomi de câștig; dacă le faci bine, sunt de partea ta, dându-și sângele, averea, viața și copiii pentru tine, așa cum am mai spus înainte, atât timp cât primejdia e departe; dar cum se apropie, toți se ridică împotriva ta. Astfel, principele care s-a bizuit cu totul pe vorbele lor și care nu mai are altă posibilitate de apărare este pierdut! Prieteniile obținute cu bani, iar nu prin măreție și noblețe sufletească, se cumpără, dar nu există în realitate și nu te poți folosi de ele. Iar oamenii au mai puțină reținere să facă rău celui care se face iubit decât celui care se face temut.

Fiecare vede ceea ce pari, dar puțini simt cine ești cu adevărat;

Oamenii de rând vor fi atrași numai de ceea ce pare și de succesul unui lucru. Iar în lume nu există decât oameni de rând.

Atât timp cât nu le iei oamenilor, celor mai mulți dintre ei, nici averea, nici onoarea, ei trăiesc mulțumiți și nu ai de înfruntat decât ambiția unora, care poate fi înfrântă în multe feluri și cu ușurință. Dar va fi disprețuit dacă se va arăta schimbător, ușuratic, fără vlagă, laș și nehotărât.

Principele care se teme mai mult de poporul lui decât de dușmanii străini trebuie să ridice fortărețe.

Fortăreața cea mai bună este aceea de a nu fi urât de popor; căci, chiar dacă ai fortărețe, dar ești urât de popor, niciuna nu te poate salva; deoarece, atunci când poporul ridică armele împotriva ta, cu siguranță că nu vor lipsi străinii care să-i sară în ajutor.

Hotărârea ta e cu atât mai înțeleaptă dacă o să arăți deschis de partea cui ești.

Niciun stat să nu creadă că va putea să ia vreodată o hotărâre care să fie lipsită de primejdii; dimpotrivă, să știe că trebuie să le ia pe toate sub semnul îndoielii. Căci lucrurile sunt astfel orânduite pe lumea asta încât, dacă încerci să fugi de o situație grea, vei da cu siguranță de alta. Totuși, prudenț constă întotdeauna în a ști să cunoști ce fel de piedici sunt și din toate s-o alegi pe cea mai ușor de trecut.

Principele trebuie să arate că iubește virtutea și să-i opereze pe cei care strălucesc prin talentele lor într-o artă oarecare.

Principele trebuie, de-a lungul anului, să organizeze pentru popor serbări și spectacole. Și cum fiecare oraș este împărțit pe bresle sau pe cartiere, principele trebuie să țină seama de aceste grupări, să ia parte la adunările în care se întrunesc, să dea pildă de omenie și generozitate, păstrându-și totuși întotdeauna măreția rangului pe care-l are, deoarece aceasta demnitate nu trebuie să-i lipsească în vreo împrejurare.

Cea dintâi legătură pe care ne-o facem asupra inteligenței unui domn se bazează pe considerarea oamenilor care îl înconjoară.

Mintea omului este de trei feluri: una care înțelege singură, alta care pricepe ceea ce alții înțeleg și explică, iar a treia este cea care nu înțelege nici singură, nici de la alții; cea dintâi e desăvârșită, cea de-a doua este foarte bună, iar a treia categorie este inutilă.

Nu există altă cale de a te feri de lingușiri decât să-i faci pe cei din jurul tău să creadă că adevărul rostit de ei nu are de ce să te supere. Dar, dacă orice va putea să-ți spună adevărul, atunci vor scădea și respectul, și prețuirea pentru tine. Așadar, un principe prevăzător trebuie să urmeze o a treia cale alegându-și sfetnici înțelepți și dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul, și aceasta numai privitor la acele lucruri despre care el îi întreabă, și nu la altele. E nevoie ca principele să se intereseze de orice lucru și să le asculte părerile; pe urmă, trebuie să hotărască singur, după cum găsește de cuviință. Față de toți cei care și-au făcut cunoscută părerea și de fiecare în parte, el trebuie să se comporte în așa fel încât trebuie să își de-a seama că, cu cât va vorbi mai liber, cu atât va fi mai bine văzut. În afară de aceștia principele trebuie să nu asculte vorbele nimănui, să ducă la capăt ceea ce a hotărât și să fie perseverent în hotărâri. Cel care lucrează altfel, ori își pierde puterea din cauza lingușitorilor, ori își schimbă prea des atitudinea din cauza părerilor schimbătoare pe care le ascultă.

Un principe trebuie să se sfătuiască întotdeauna cu cei din jurul lui, dar, atunci când vrea el și nu când vor alții. Și mai mult, dacă cineva vrea să-i dea un sfat fără ca el însuși să-l fi cerut, să-l facă să renunțe repede la acesta.

Oricum i-ai alege, oamenii se vor dovedi întotdeauna răi, dacă o nevoie oarecare nu-i va constrânge să fie mai buni.

Acțiunile unui principe nou sunt mult mai supravegheate decât cele ale unui principe ereditar.

Oamenii sunt încântați mai mult de lucrurile prezente decât de cele trecute și când află ceva bun la cele prezente, se bucură de acestea și nu mai caută nimic altceva.

Nu e niciodată bine să te lași să cazi, în nădejdea că vei găsi pe cineva care să te ridice. Și chiar dacă un astfel de lucru se petrece sau nu, el nu e spre liniștea ta, întrucât e un fel laș de a te apăra și nu depinde de tine. Numai mijloacele de apărare care depind de tine însuți și de propria ta energie sunt bune, sigure și de lungă durată.

Nimeni nu se poate îndepărta de la conduita pe care firea lui i-o impune, cât și pentru că cel care a avut întotdeauna succese urmând o cale anumită nu poate să hotărască să renunțe la ea. Așadar, omul prudent, când e momentul să procedeze cu violență, nu știe cum să o facă și, drept urmare, rămâne înfrânt; dar, dacă și-ar schimba firea odată cu vremurile și odată cu întâmplările, soarta nu i s-ar schimba.

Dacă soarta se schimbă, iar oamenii rămân neschimbați în atitudinile lor, sunt fericiți atâta vreme cât îi sunt pe potrivă și nefericiți.