Iliada

Iată, îți spun, iară tu ia aminte și jură-mi pe dată C-ai să mă aperi cu gândul tău bun și cu vorba și brațul.

O, îmbrăcate în nerușinare, pândind doar dobândă, Cum să mai vrea vreun Aheu cu gând bun să asculte de tine, Ori să purceadă pe cale, ori cu-alții, viteaz, să se lupte?!

Dacă ești tare de vlagă, un zeu ție asta ți-o dete!

Stete-ndărătu-i zeița și-l prinse de plete pe-Ahile, Numai văzută de el, iară ceilalți nimic nu simțiră.

Cel ce-i ascultă pe zei de la dânșii primește-ascultare!

Iar Peleianul purcese la corturi, pe lângă corăbii, Și cu Patroclu cel a lui Menoitile, soțu-i de seamă.

Iar Patroclu de soțul său drag ascultat-a…

Dâră aceea ce-i dat să se-ntâmple, nu fi-va nici unul Nici dintre zei ca s-o știe-nainte, dar nici dintre oameni. Iară ce stau eu să cuget deoparte de zei, după voia-mi, Fă tu mai bine și nu cerceta — să le știi tu pe toate!

Căci mintea celor mai fragezi cam umblă cu soalda, la fluturi, Dar ce așază-un ătrân vede cale și-n față, și-n urma-i, Ca pentru unii și alții, la fel, tot să iasă cu bine!

Nu-mi mai grăi despre fugă, căci n-ai cum s-o scoți de la mine! Nu mi se șade, în luptă, să dau înapoi din bătaie, Nici să m-ascund, câtă vreme îmi este întreagă tăria!

Nenumărate pățim Cei de sus, în Olymp cu sălașul, De pe la cei muritori, când avem între noi doar zâzanii!

Mărinimoase Tydide, de ce mă întrebi despre vița-mi? Cum trece-a frunzelor vârstă, așa trece și pentru oameni: Vântul împrăștie, toamna, reci frunze, și iarăși pădurea Altele, înmugurindă, le naște, când dă primăvara — Astfel și vârste-ntre oameni, ba cresc, ba se duc să se stingă!

Unui bărbat de la trudă-i aduce, iar, vinul puterea, Vlaga cea tare - cum tu te-ai luptat pentru-ai tăi, ca să-i aperi! El îi răspunse atunci preamăritul, cu chivăra-i, Hector: Nu-mi mai aduce tu vinul cel dulce, stăpâna mea mamă. Să nu-mi moi mădulare, să-mi uit de putere și vlagă!

…nu porni, doar din sfadă, la luptă cu unul mai tare— Tocmai feciorul lui Priam, cu Hector, ce-i spaima oștirii! Chiar și Ahile, cu-acesta, în lupta cea plină de slavă Se-nfioară să des piept — el, cel mult mai presus decât tine!

Iar apoi se culcară și-a Somnului daruri primită.

Nu e bărbat care față să-i facă voinței lui Zeus, Chiar preaputernic să fie, căci mult mai presus e acela!

Fiule, multă putere ți-or da ție Athena, și Hera, Dacă vor binevoi — dâră tu ține-ți sufletul tare În al tău piept, căci mai bună-i mereu și oricând cumpătarea! Vezi și-ncetează cu sfada-nrăită, ca întotdeauna Printre Argivi să te laude și tinerii, ca și bătrânii!

Nesuferit mi-e acela, la fel cum mi-e gura lui Hades, Ce-una ascunde în gându-i și alta din gură rostește

Partea-i aceeași, de stăm: chiar de mulți doborî-vei în luptă, Una și-aceeași ți-e cinstea — de ești un mișel sau de vază — Și-apoi o moarte ne-așteaptă: te zbați sau te lași — e totuna!

Dar al viteazului suflet nu-l ai cum întoarce în pieptu-i, Nici apuca îndărăt, de zburatu-i-a duhul din gură!

Fu părăsit Odysseu, cel vestit pentru lancea-i: nici unul Dintre Argivi lângă el n-a rămas, speriați deopotrivă. El, cu-un oftat din rărunchi, glăsui către marele-i suflet: ‘Vai mie, bietul, ce fac? Mare pacoste-acuma, din gloată Fuga de-o iau, îngrozit, dar ar fi și mai rău de m-ar prinde Singur fiind, cum în ceilalți Danai vârî groaza Croníon. Dâră de ce mi-a grăit mie astfel acum dragu-mi suflet? Căci știu eu bine că cei mai de rând din război fug pe dată, Dar cel ce-n luptă-i întâiul, acela mereu se cuvine Vajnic să steie, puternic: lovit e, sau pe-altul doboară!’ Când sta așa, cugetând la acestea în gând, pentru sine…

Aias, tu, a lui Telamon, din spița lui Zeus, căpitane, Pân’ la urechi îmi ajunse strigarea ce-o dete Orysseu, Ea semănând cu a celui ce-i singur la mare-ncleștare, Prins ca să-l taie Troienii în crâncena încăierare. Hai și-om porni prin mulțime: se cade-ajutor să-i aducem! Teamă mi-e să nu pățească ceva, de Troienii-l prind singur, Cât e de vajnic, și-apoi pe Danai dorul lui să-i ajungă!

Știu ce îți poate tăria! La ce bun a spune astea?! Căci lângă nave, acum, ar fi bine ca toți mai de vază Să ne-adunăm într-o ceată, la iureș, ce-arată vitejii — Gândul lor tare în luptă, când lașul se-ascunde nevolnic! Cel ce-i netrebnic se schimbă la față, ba galben, ba roșu, Și nu în ține-al lui suflet să stea neclintit și puternic, Ci tot îndăluie-n loc și se lasă pe ciuci, pe-amândouă, Iar înlăuntru-i se zbate-a lui inimă, ca o nebună, Cum numai spaime-i răsar, de îi clănțăne dinții întruna. Cel ce-i bărbat nu se schimbă la față, nici nu se-nspăimântă, Dacă intrat-a o dată în ceata ce iureșu-așteaptă, Ci, cât mai iute, se roagă fierbinte să intre în luptă.

Toate-și au rostul pe lume — și somnul, și-a dragostei miere, Cum și cântarea cea dulce, și jocul cel mândru, la horă, Cele pe care tot omul mai mult, cu nesaț, le dorește, Nu și războiul cel greu: dar Troienii nesaț au de luptă!

Nu e păcat ca să fugi de năpastă când noaptea se lasă — Ba chiar mai bine-i cu fuga să scapi din necaz și pierzare!

Când au rușine vitejii, mai mulți rămân teferi, nu morți zac, Dară când fug n-au nici slavă și nici n-au în ei vreo tărie!

Dragule, sigur, Troienii nu-i faci să se deie deoparte Doar prin cuvinte de-ocară: mai iute pământul te-nghite!

Bieții de voi, de ce oare v-am dat lui Peleu, domnitorul, Un muritor, când voi sunteți, doar, fără de vârstă și moarte?! Oare, bieții de oameni olaltă s-aveți numai rele?! Căci nu-i nimic mai supus suferinței, din toate pe lume, Mai schimbător decât omul, din tot ce pășește și suflă!

…tot e bine, în luptă, și-un pic să răsufli!

Ares e-același la toți și-l ucide pe-acel ce ucise!

O, tu, Ahile, Pelide,-ntre Ahei brațul cel mai tare, Ești mai puternic ca mine și mult mai presus tu cu lancea, Eu însă tot le-aș întrece cu gândul din cuget, asemeni, Mult, căci născut mai demult sunt și știu și văzut-am mai mult.

…el ține post și-ajunează. Du-te dar, dă-i lui nectar și ambrozie dulce în pieptu-i, Picură-i bine, ca foamea să nu-l ia, rănindu-i puterea!

Zeus însă celor viteji hărăzește tărie,-ori le-o curmă, Cum îi e vrerea slăvită, mai tare fiind și deasupra! Hai dar, să nu mai vorbim noi atâta, precum copilandrii, Stând de palavre în mijloc de crâncenă încăierare! Știm amândoi ce ocări să vărsăm între noi, ba cu droaia, Multe de tot: nici o navă cu-o sută de vâsle povara Lor n-ar căra! Limba omului e schimbătoare, cu vorbe Fel și iar fel, iară legea cuvintelor dusă-i și-ntoarsă: Ce fel de vorbă-ai grăit, tot asemenea și căpăta-vei! Dâră ce fel de nevoie avem de ocară și sfadă, Să ne-ocărât noi în față-ntre noi, ca femeile, care, Greu mâncate în suflet de sfada ce-n inimă roade, Se ocărăsc între ele prin mijloc de cale, cu vorbe Adevărate și nu: căci mânia la toate le-ndeamnă! Dar nu cu vorbe putea-vei din luptă tu a mă bate, Mai înainte să lupt cu-ascuțișul: hai dar, mai degrabă Să ne gustăm între noi cu al lancei tăiș de aramă!

…nu șade Să-l asuprește pe un nemuritor pentru ce-au muritorii!

Tot cum într-un vis nu ajungi ca să-ți prinzi urmăritul, Dar nici acela nu poate să-ți scape, ci-i stai chiar pe urme, Astfel și-Ahil’ nu-l prindea, iară Hector n-acea cum să-i scape.

Ziua de când e orfan un copil fără soți îl sortește: Capul în piept el și-l poartă, cu lacrimi curgându-i, șiroaiele, Merge mereu ca dă ceară, copil, la al ratei tovarăși, Pe-unu-apucând de manta, iar pe altul luând de tunică. Poate că vreunul, de milă, îi ține atât păhărelul, Buzele cât să își ude, dar nici nu-i ajunge în gură. Altul, cu ambii părinți, însă ia din ospăț și-l alungă, Dându-i o palmă și alta, deasupra cu vorbe de-ocară: <<Șterge-o de-aici — tatăl tău nu se-așază cu noi la ospețe!>> Plâns se întoarce copilul la maică-sa, văduva biată, Astyanax, ce-nainte la tatăl lui drag pe genunche Măduvă doar cât primea și osânza plăcută de oaie!

Cela ce numai în caii-i și-n car tot temeiul și-l pune Fără de mine se-nvârte degeaba încolo și-ncoace, Iar caii lui rătăcesc, doar, pe cale, și nu-i stăpânește. Cel care-și știe câștigul, mânând chiar și cai nu de seamă, Ținta de cum a zărit-o, întoarce aproape - nu uită El cel dintâi să-i strunească din tarile hățuri de piele, Ci tot o ține-apărat și la cel dinaintea-i țintește.

Firea ți-o ține, căci eu mult mai tânăr mă aflu ca tine, Mare stăpân, Menelaos, iar tu mai presus ca și vârstă! Știi cum le vin celor tineri adesea buiacele gânduri, Sufletu-avându-l mai aprig, dar cugetul mult mai subțire!