Dialoguri asupra religiei naturale

Întâmplările pe care natura sau hazardul le produce, e de-a dreptul stupid să le atribui zeilor, în loc să le cauți cauzele.

Nu prin intermediul unor ipoteze vagi și arbitrare putem spera că vom cunoaște natura, ci prin studiul atent ale fenomenelor, prin compararea pe care o facem între ele, prin arta reducerii, atât cât se poate, a unui număr mare de fenomene la unul singur, care poate fi considerat principiul acestora.

Oare ceea ce e pios este iubit de zei pentru că e pios, sau este pios pentru că e iubit de zei?

Fie zeul vrea să oprească răul, dar nu poate, fie poate, dar nu vrea; fie nu vrea și nici nu poate, fie vrea și poate.

Geniul unui om capabil să explice religia îmi pare că se află pe o treaptă superioară față de cel a unui fondator de religie.

Oamenii rezonabili pot avea opinii diferite acolo unde nimeni nu poate avea o certitudine rezonabilă; opiniile contrare, chiar și fără a se ajunge la vreo decizie, prilejuiesc momente plăcute;

Cei ce studiază filozofia trebuie să înceapă să învețe mai întâi logica, apoi etica, după aceea fizica și, în cele din urmă, natura zeilor.

Sceptici într-o epocă și dogmatici în altă epocă; orice sistem care s-ar potrivi cu intenția acestor venerabili domni de a stăpâni omenirea, pe acela se vor asigura că îl vor adopta ca principiu favorit și ca dogmă consacrată.

Ideile noastre nu depășesc experiențele; noi nu avem nicio experiență a atributelor și operațiilor divine.

Uitați-vă la lumea din jur, priviți-o în ansamblul și părțile ei: veți descoperi că nu este altceva decât un mare mecanism împărțit într-un număr infinit de mecanisme mai mici care, la rândul lor, sunt subîmpărțite într-un grad pe care simțurile și facultățile omenești nu-l pot nici urmări nici explica.

Asemănarea exactă dintre circumstanțe ne oferă o asigurare perfectă asupra unui eveniment similar; iar dovezile mai puternice nu sunt niciodată dorite sau căutate. Dar acolo unde te depărtezi, indiferent cât de puțin, de comparația circumstanțelor, diminuezi proporțional și forța dovezilor, și până la urmă vei putea să le rezumi abia la o analogie slabă, care, potrivit părerii generale, este supusă erorii și incertitudine.

Dacă cineva ar face abstracție de toate lucrurile pe care le cunoaște sau pe care le-a văzut, va fi absolut incapabil să determine, doar pe baza ideilor sale, ce fel de scenă reprezintă universul ori să aleagă o stare sau o situație în detrimentul alteia.

Pasiunile noastre au mai multe expresii care presupun un limbaj universal: toate animalele iraționale au un limbaj natural, care, oricât de limitat ar fi, este foarte inteligibil pentru indivizii speciei lor. Și din moment ce în cea mai frumoasă operă de geniu se găsesc infinit mai puține părți și mai puțină artă decât în cel mai grosier corp organizat, reproducerea unei Iliada sau unei Eneide este o supoziție mult mai plauzibilă decât cea a vreunui animal sau vreunei plante.

A respinge toate tipurile de argument și raționament este dovadă fie de prefăcătorie, fie de nebunie.

Când citesc o carte, pătrund în mintea și în intenția autorului acesteia: mă identific cumva cu el în acele momente și am o senzație puternică și o înțelegere imediată a acelor idei care circulau în imaginația sa în timp ce compunea. Dar este cert că nu vom putea niciodată să ne apropiem atât de mult de divinitate. Căile ei nu sunt căile noastre. Atributele sale sunt perfecte, dar incomprehensibile. Iar cartea naturii nu este precum un discurs sau un raționament inteligibil, ci este ca o mare enigmă pe care nu o poate explica nimeni.

Divinității nu ar trebui să i se atribuie intelect sau înțelegere și cea mai desăvârșită cinstire pe care i-o putem aduce nu constă în acte de venerație, de adorație, de recunoștință sau de iubire, ci într-un fel de autoanihilare mistică sau o nimicire totală a tuturor facultăților noastre. Aceste idei sunt poate cam exagerate, dar totuși trebuie să recunoaștem că, reprezentând divinitatea prin trăsături atât de inteligibile, atât de comprehensibile și asemănătoare cu mintea umană, ne facem vinovați de cea mai murdară și mai îngustă subiectivitate, făcând din om modelul întregului univers.

Toate ideile noastre căpătate prin simțuri sunt false și iluzorii.

Ideile sentimentului interior, adăugate celor ale simțurilor exterioare, alcătuiesc întregul mecanism al înțelegerii umane..

Ce este sufletul omului? Este o alcătuire din diferite facultăți, pasiuni, simțăminte și idei unite, într-adevăr, în aceeași persoană, dar tot diferite una de cealaltă. Când acest suflet raționează, ideile care sunt părți ale discursului său se combină singure într-o anumită forma sau ordine, care nu rămâne intactă niciun moment, ci face loc de îndată unei alte combinații. Apar opinii noi, pasiuni noi, senzații noi, sentimente noi care variază neîntrerupt scena minții și care produc în aceasta cea mai mare diversitate, cea mai rapidă succesiune de idei imaginabilă. Cum s-ar potrivi ceea ce este descris mai sus cu această imuabilitate, cu această simplitate perfectă pe cere toți adevărații teiști o atribuie divinității?

O minte a cărei acte, sentimente și idei nu sunt distincte și succesive; o minte absolut simplă și imuabilă este o minte care nu are nici gând, nici rațiune, nici voință, nici sentiment, nici iubire, nici ură; într-un cuvânt, nu este minte deloc.

Nimic nu pare să fie mai delicat decât gândirea în raport cu propriile sale cauze; și din moment ce aceste cauze nu operează niciodată în același mod în două persoane, nu vom găsi niciodată două persoane care să gândească la fel. Și, în plus, aceeași persoană nu gândește întocmai la fel în două perioade de timp diferit. Diferența de vârstă, de dispoziție a corpului, de starea atmosferică, de hrană, de tovărășie, de studiu, de pasiuni — oricare dintre aceste particularități sau altele mai mărunte sunt suficiente pentru a modifica mecanismul ingenios al gândirii și pentru a-i transmite mișcări și operații diferite. Din câte putem judeca, mișcările corpurilor vegetale și animale nu sunt mai delicate și nu depind de o varietate mai mare sau de un aranjament mai ingenios se resorturi și principii.

Cu cât este mai mare asemănarea dintre efectele le care le vedem și cauzele pe care le deducem, cu atât este mai puternic argumentul. Orice abatere dintr-o parte sau din cealaltă diminuează probabilitatea și face ca datele experienței să fie mai puțin concludente.

Cine poate stăpâni suma, cine ține în mâna sa forța controlatoare a frâielor puternice ale adâncului nemăsurat? Cine poate face deopotrivă cerurile diferite să se rostogolească și poate încălzi cu focuri veșnice toate pământurile roditoare sau poate fi prezent în toate locurile și în toate timpurile?

Căci cu ce ochi al minții ar fi putut Platon al tău să vadă lucrarea unei trude atât de mărețe, unde el reprezintă lumea ca fiind făcută și construită de zeu? Cum a fost pornită o întreprindere atât de mare? Ce unelte, ce pârghii, ce mecanisme, ce slujitori au fost folosiți într-o lucrare atât de mare? Cum au ajuns aerul, focul, apa și pământul să asculte și să se supună voinței arhitectului?

Poate că s-au cârpit și reparat multe lumi în decursul unei eternități, până s-a putut obține acest sistem; s-au consumat multe eforturi, s-au făcut multe încercări zadarnice și astfel, pe parcursul infinit se veacuri, arta facerii lumilor a avut parte de o îmbunătățire lentă, dar neîntreruptă.

Prin împărțirea muncii între mai mulți, putem limita și mai mult atributele fiecăruia și ne putem debarasa de acea putere și acea cunoaștere atât de vaste care trebuie presupuse la o singură divinitate…

Mai bine nu am avea niciun sistem de teologie decât să avem unul atât de primitiv și de incoerent ca cel de acum.

Acolo unde diferite circumstanțe sunt observate ca fiind asemănătoare, cele necunoscute vor fi și ele găsite asemănătoare. Astfel, dacă vedem mădularele unui corp uman, conchidem că acest corp este însoțit de cap uman, chiar dacă nu se află în zona noastră de observație.

Mintea și corpul ar trebui să fie întotdeauna împtrună.

Universul pare să semene mai mult cu o plantă decât cu un animal sau viețuitor.

Experiența noastră, atât de imperfectă în sine și atât de limitată ca întindere și durată, nu ne poate oferi nicio conjectură plauzibilă asupra totalității lucrurilor.

În subiectele care nu depășesc sfera limitată a rațiunii umane nu există îndeobște decât o singură soluție, care poartă în sine probabilitatea sau convingerea, iar pentru un om cu judecata sănătoasă toate celelalte supoziții par în totalitate absurde și himerice.

Un număr finit de particule nu este susceptibil decât unui număr finit de transpoziții, iar într-un spațiu infinit de timp, trebuie ca fiecare ordine sau poziție posibilă să fi fost încercată de un număr infinit de ori. Prin urmare, această lume, cu toate evenimentele ei, chiar și cele mai neînsemnate, a fost mai înainte produsă și distrusă și va fi din nou produsă și distrusă, fără vreun capăt sau vreo limită.

Orice eveniment, înainte de a fi cunoscut, este la fel de dificil și incomprehensibil, și orice eveniment, după ce este cunoscut, este la fel de inteligibil și de facil.

Toate părțile fiecărei forme trebuie să aibă un raport între ele și cu întregul, iar întregul trebuie să aibă un raport cu celelalte părți din univers, cu elementul în care forma subzistă, cu materialele care îi servesc pentru a-și repara risipa și degradarea și cu toate celelalte forme cere îi sunt ostile sau favorabile. Cel mai mic defect al oricăreia dintre aceste particularități distruge forma, iar materia din care aceasta este compusă se desprinde și este angrenată în mișcări și fermentații neregulate, până când se unește cu o altă formă regulată. Dacă nu există nicio altă formă de acest fel gata să o primească și dacă universul ar fi umplut de o mare cantitate din această materie deformată, lumea însăși ar fi în întregime distrusă, fie că se află într-o stare embrionară, fie că este scheletul putrezit al unei lumi copleșite de bătrânețe și neputință. Ambele cazuri sunt urmate de haos, până când un număr de revoluții finit, dar imposibil de determinat, produce în cele din urmă unele forme ale căror părți și organe sunt combinate astfel încât să susțină formele pe parcursul unei succesiuni continue de materie.

Nu există nicio ordine sau poziție particulară care să rămână vreun moment nealterată.

Toți indivizii și toate părțile din fiecare individ se schimbă neîncetat, și totuși întregul rămâne, în aparență, același.

Așa cum se observă de obicei în rândul teologilor, numai atacul are parte de succes, și niciodată apărarea, cât de completă se va dovedi victoria celui care rămâne întotdeauna în ofensivă cu toată omenirea, care nu ocupă niciun post sau nu rămâne în niciun oraș pe care este obligat de fiecare dată să-l apere?

Tot ce există trebuie să aibă o cauză sau o rațiune a existenței, căci este cu neputință ca un lucru să se producă pe sine sau să fie cauza propriei sale existențe.

În lanțul sau în succesiunea infinită de cauze și efecte, fiecare efect simplu își obține existența prin puterea și eficacitatea acelei cauze care îi este imediat precedentă.

Opinia mea este aceea ca fiecare om simte, într-un fel anume, adevărul religiei în propria inimă și că este îndemnat să caute protecția acelei ființe de care el și întreaga natură depind, mai degrabă în urma conștientizării propriei neputințe și nenorociri decât în urma unui raționament. Chiar și cele mai bune momente din viața noastră sunt atât de umbrite de neliniști și supărări, încât viitorul rămâne neîncetat obiectul nădejdile și temerilor noastre.

Ce resurse am avea noi, în mijlocul nenumăratelor rele ale vieții, dacă religia nu ne-ar oferi mijloace de a ne ispăși și de a potoli acele lucruri oribilei care ne tulbură și chinuie fără încetare?

Este adevărat că omul, prin unirea sa într-o societate, își domină toți vrăjmașii reali și devine stăpânul tuturor speciilor de animale. Dar nu-și face el de îndată vrăjmași imaginari, demonii închipuirii sale, care-l bântuie cu spaime superstițioase și îi spulberă fiecare plăcere a vieții?

Omul este cel mai mare vrăjmaș al omului.

Nesatisfăcuți de viață, înspăimântați de moarte.

Nu suntem împinși să ne continuăm existența de atracția pe care aceasta o exercită asupra noastră, ci de spaima pe care o încercăm în orice moment.

Întrebați pe oricare dintre cunoscuții voștri dacă ar vrea să retrăiască ultimii zece dau douăzeci de ani din viață. Nu! Ar zice ei, dar următorii douăzeci vor fi mai buni:

Lumea aceasta nu este decât un punct în univers; viața aceasta nu este decât o clipă în comparație cu eternitatea. Toate aceste fenomene rele de care suferim vor fi, așadar, corectate în alte tărâmuri și într-o epocă viitoare de existență.

Dacă durerea este mai puțin frecventă decât plăcerea, prima este infinit mai violentă și mai durabilă.

Durerile, precum și plăcerile, sunt folosite pentru a îmboldi toate creaturile către acțiune și a le face vigilente în această mare operă a conservării de sine.

Oamenii caută plăcerea cu aceeași înverșunare cu care evită durerea

Dacă toate lucrurile ar fi conduse de volițiuni particulare, cursul naturii ar fi întrerupt neîncetat și nimeni nu și-ar putea folosi rațiunea pentru a-și conduce viața.

Fiecare animal are înzestrările necesare, însă aceste înzestrări sunt acordate cu o economie atât de scrupuloasă, încât orice diminuare considerabilă ar distruge creatura în întregime. Oriunde este sporită o putere, celelalte puteri sunt diminuate în proporție egală. Animalele care se disting prin viteză sunt de obicei inferioare ca forță. Cele care le posedă pe amândouă fie au unele simțuri imperfecte, fie sunt copleșite de cele mai imperioase nevoi. Specia umană, al cărei principal avantaj constă în rațiune și inteligență, este, dintre toate creaturile, cea mai nevoiașă și cea mai deficientă în avantaje corporale: fără haine, fără arme, fără hrană, fără locuință, fără niciun confort al vieții, excepție făcând prin ceea ce datorează propriei abilități și strădanii. Pe scurt, natura pare să fi făcut un calcul exact al necesităților creaturilor sale și, asemenea unui stăpân sever, nu le-a oferit mai multe puteri sau înzestrări decât este strict suficient pentru a satisface acele necesități.

Aproape toate relele morale și chiar naturale ale vieții umane sunt provocate de inactivitate.

Hărnicia este o capacitate, și încă una dintre cele mai valoroase, natura pare hotărâtă - conform obișnuitelor ei reguli - să o acorde oamenilor cu o mână foarte econoamă și preferă mai degrabă să-i pedepsească aspru atunci când nu dau dovadă de ea, decât să-i răsplătească atunci când îi conduce către rezultate.

Trebuie să recunoaștem că în univers sunt puține părți care par să nu aibă niciun rost și a căror suprimare nu ar produce disfuncții și dereglări vizibile în întreg. Toate părțile sunt îmbinate laolaltă și niciuna nu poate fi atinsă fără a le afecta pe restul într-un grad mai mare sau mai mic. Dar, în același timp, trebuie să se observe că aceste părți sau principii, oricât de folositoare ar fi, nu sunt atât de precis ajutate încât să rămână în limitele utilității lor. Toate sunt capabile, în orice moment, să treacă de la o extremă la alta.

Nu există nimic atât de avantajos în univers încât să nu devină dăunător prin exces sau cusur; iar natura nu s-a păzit cu precizia necesară împotriva tuturor dereglărilor sau tulburărilor. Poate că neregularitatea nu este niciodată atât de mare încât să distrugă o specie, însă este deseori suficientă pentru a conduce indivizii spre prăbușire și suferință.

Dacă luăm în considerare uniformitatea perfectă și armonia desăvârșită ce caracterizează părțile universului, nu vom descoperi niciun semn de conflict între o ființă rea și una bună.

Virtutea care se găsește în omenire este cu mult superioară viciului, dar cu toate acestea, atât timp cât există cel mai mic viciu în univers, vouă, antropomorfiștilor, vă va fi foarte greu să-l explicați. Va trebui să atribuiți o cauză fără a recurge la cauza primă.

Natura lucrează prin metodele cele mai simple și alege căile cele mai potrivite fiecărui scop.

Prin forța prejudecății, natura umană este capabilă să îmbrățișeze un sistem absurd și fals cu încăpățânare și perseverență.

Prefer mai bine o religie coruptă, decât să nu existe niciuna.

Experiența ne arată cu certitudine că și cea mai neînsemnată dovadă de sinceritate și de bunăvoință naturală are mai mult efect asupra comportamentului oamenilor decât cele mai sclipitoare perspective pe care teoriile și sistemele teologice le-ar putea oferi. Înclinația naturală lucrează neîncetat asupra omului, este mereu prezentă în minte și se amestecă cu toate perspectivele și cu toate gândurile; în timp ce motivele religioase, atunci când acționează, nu lucrează decât prin salturi și sărituri; și se întâmplă rar să se transforme cu totul într-o deprindere a minții. Forța celei mai mari greutăți, zic filozofii, este infinit mai mică cu forța celui mai mic impuls.

Multe exerciții religioase sunt întreprinse cu o fervoare aparentă, când de fapt inima simte răceală și indiferență. Obișnuința de a disimula este deprinsă treptat, iar înșelăciunea și prefăcătorie devin principiul dominant. De unde si rațiunea observației comune potrivit căreia, departe de a fi incompatibile, cel mai mare zel în religie și cea mai adâncă ipocrizie sunt de multe ori sau de obicei unite în același individ.

Atenția îndreptățită constant către un interes atât de important precum mântuirea veșnică poate stinge, de una singură, sentimentele de bunăvoință și poate da naștere unui egoism îngust și redus.

Nu există nicio stare a minții mai fericită decât calmul si echilibrul interior.

Cauza sau cauzele ordinii din univers prezintă probabil o oarecare analogie îndepărtată cu inteligența umană.

Mintea se ridică, treptat, de la inferior la superior.

Cu cât natura pare mai rânduită și mai uniformă, adică cu cât este mai desăvârșită, cu atât omul este mai obișnuit cu ea și mai puțin înclinat să o cerceteze și să o examineze. O naștere monstruoasă îi stârnește curiozitatea și o consideră un semn.

Atribuirea unui singur efect combinării mai multor cauze nu este, desigur, o supoziție naturală și evidentă.

Omenirea fragilă și truditoare, ce nu își uită propria neputință, și-a așezat zeii în părți diferite, ca să se închine după grup divinității de care are nevoie mai mult fiecare.

Ne aflăm în această lume ca pe o mare scenă de teatru, unde adevăratele obârșii și cauze ale fiecărui eveniment sunt complet ascunse de noi: nu avem suficientă înțelepciune ca să prevedem sau destulă putere ca să prevenim relele de care suntem neîncetat amenințați. Suntem suspendați perpetuu între viață și moarte, între sănătate și boală, între belșug și lipsuri, care sunt distribuite în rândului neamului omenesc de cauze tainice și necunoscute, a căror operație este de multe ori neașteptată și mereu inexplicabilă. Aceste cauze necunoscute devin atunci obiectul neîncetat al speranțelor și spaimelor noastre; și în timp ce pasiunile sunt ținute permanent într-o stare neîncetată de panică de către așteptarea neliniștită a evenimentelor, imaginația este deopotrivă ocupată cu formarea unei idei despre acele puteri de care depindem în întregime. Dacă oamenii ar putea analiza natura, potrivit filozofiei celei mai probabile - sau, cel puțin, celei mai inteligibile -, ar vedea că aceste cauze nu sunt altceva decât alcătuirea și structura specifice părților minuscule ale propriilor corpuri și ale obiectelor exterioare; și că toate aceste evenimente de care sunt atât de preocupați sunt efecte ale unui mecanism regulat și constant. Însă această filozofie depășește înțelegerea mulțimii ignorante, care nu poate concepe cauzele necunoscute decât într-un mod vag și confuz, deși imaginația sa, neîncetat preocupată de același subiect, se străduiește să formeze o idee particulară și distinctă despre aceasta. Cu cât se gândesc mai mult la aceste cauze și la incertitudinea operației lor, cu atât mai puțină satisfacție întâlnesc în cercetarea lor; și, oricât de puțin și- ar dori, ar fi fost nevoiți să părăsească această încercare atât de istovitoare, dacă în natura umană nu ar fi existat o înclinație care să conducă la un sistem ce le procură o oarecare satisfacție. Oamenii au tendința universală de a concepe toate ființele asemenea lor înșiși și de a transferă oricărui obiect acele calități care le sunt familiare și de care sunt direct conștienți. Vedem fețe omenești pe Lună, oștiri în nori; și, printr-o înclinație naturală, în cazul în care nu este îndreptată prin experiență și reflecție, atribuim răutate sau bunăvoință oricărui lucru care ne este vătămător sau plăcut.

Cauzele necunoscute care le solicită neîncetat gândirea, înfățișându-se mereu sub același aspect, sunt toate înțelese ca fiind de același gen sau de aceeași specie. Și nu mai durează mult până când le vom atribui gândire, rațiune și pasiune și uneori chiar membre și înfățișare umană, pentru a le face și mai asemănătoare cu noi înșine. Cu cât viața umană este mai guvernată de accident, cu atât devin oamenii mai superstițioși;

Nimic nu e statornic, nici faima, nici credința că omul îndestulat de fericire va scăpa vreodată de nefericire. Zeii pe toate le amestecă, răvășindu-le în toate părțile, și le păstrează veșnic în neorânduială, ca să ne facă evlavioși din neștiință.

Orice întâmplare dezastruoasă ne neliniștește și ne face să cugetăm la cauzele de unde s-a ivit.

Nu există subiect mai des întâlnit în rândul predicatorilor populari decât expunerea avantajelor suferinței, care inspiră în oameni sentimentul religios prin înăbușirea încrederii în sine și a aplecări pentru lucrurile sensibile, care în perioadele de prosperitate îi fac să uite de providența divină.

Care vârstă sau perioadă din viață este cea mai dedată superstiției? Cea mai slabă și mai temătoare. Care sex? Trebuie dat același răspuns. “Exemplele oricărui tip de superstiție

sunt femeile

Dar în subiecte precum acestea, care depășesc întreaga capacitate omenească, s-ar putea întâmpla ca aceia care discută cel mai mult să cunoască cel mai puțin, raționamentele lor având aparența adevărului, dar rămânând extrem de îndepărtate de adevăr și de realitate.

A fost mai întâi Haosul, Iar după-aceea, Geea, cu pieptu-i întins.

Acolo unde oamenii sunt cuprinși de puternice sentimente de venerație sau recunoștință pentru orice fel de erou sau binefăcător public, nimic altceva nu poate fi mai firesc decât faptul de a-l converti într-un zeu și de a umple astfel cerurile cu recruți din rândul omenirii. Se presupune că majoritatea divinităților lumii antice au fost odinioară oameni și că își datorează apoteoza admirației și iubirii popoarelor. Adevărata istorie a aventurilor lor, coruptă de tradiție și înnobilată prin minuni, a devenit un izvor îmbelșugat pentru fabule, mai ales trecând prin mâinile poeților, alegoriștilor și preoților, care au profitat succesiv de mirarea și uimirea mulțimii ignorante.

Deoarece cauzele care aduc fericire sau necaz sunt îndeobște foarte puțin cunoscute și foarte incerte, suntem cuprinși de o puternică neliniște și ne străduim să ajungem la o idee precisă despre ele, negăsind astfel un expedient mai bun decât acela de a le reprezenta ca agenți înzestrați cu inteligență și voință, asemenea nouă, fiind superiori doar prin putere și înțelepciune.

Puțină filosofie duce sufletul la ateism, dar aprofundarea filosofiei îl duce spre religie.

Inițial, vulgul își reprezintă divinitatea ca pe o ființă limitată și o consideră doar cauza particulară a sănătății sau a bolilor, a belșugului sau a lipsurilor, a prosperității sau a adversității; dar atunci când are de-a face cu idei mult mai mărețe, consideră că este periculos să refuze acceptarea acestora.

Intelectul inferior al oamenilor nu poate fi satisfăcut prin conceperea divinității sub forma unui spirit pur cu o inteligență perfectă, și totuși spaimele lor naturale îi împiedică să îi semnaleze chiar și cea mai mică urmă de limitare sau de imperfecțiune.

Atunci când se naște o controversă, există întotdeauna unii oameni care susțin că pot prezice rezultatul cu certitudine.

Cu cât un sistem este mai rațional și mai filosofic la început, cu atât devine mai absurd până la urmă.

În chestiuni ce țin de religie, fiecare popor este mulțumit de a sa, și crede că aceasta le este superioară tuturor celorlalte.

Averroes, renumitul arab, care fără îndoială auzise de superstițiile egiptene, declară că, dintre toate religiile, cea mai absurdă și mai lipsită de sens este cea a cărei adepți își mănâncă divinitatea după ce au creat-o.

Oamenii nu îndrăznesc să mărturisească nici măcar în inima lor îndoielile pe care le nutresc asupra acestor chestiuni: aceștia își fac titlu de glorie dintr-o credință oarbă și ascund de ei înșiși propria necredință reală prin cele mai ferme aserțiuni și cel mai încăpățânat fanatism. Însă natura rezistă tuturor sforțărilor acestora și nu permită ca lumina obscură și șovăitoare produsă în acele regiuni sumbre să fie egală cu impresiile puternice produse de simțul comun și de experiență.

Tradiția este complexă, contradictorie și, de multe ori, îndoielnică.

Cu cât o superstiție pare mai puțin apăsătoare și arogantă, cu atât va provoca mai puține resentimente și indignare în oameni sau îi va face să cerceteze fundamentele și originea acesteia.

Cele mai mari și mai vizibile diferențe dintre o religie tradițională sau mitologică și una sistematică și scolastică sunt două la număr: prima este de multe ori mai rezonabilă, având în vedere că este alcătuită dintr-o multitudine de istorii care, oricât de nefondate ar fi, nu implică nicio absurditate evidentă și nicio contradicție logică; în al doilea rând, nu se infiltrează puternic în mințile oamenilor și, oricât de universal acceptată ar fi, nu lasă, din fericire, urme atât de adânci asupra sentimentelor și intelectului.

Religia primitivă a omenirii izvorăște în principal dintr-o spaimă obsesivă față de evenimentele viitoare.

Odată ce panica ne cuprinde mintea, închipuirea înfierbântată înmulțește tot mai mult motivele de spaimă.

Spaimele noastre naturale ne prezintă noțiunea unei divinități rele și diavolești; înclinația noastră către adulație ne face să o concepem ca fiind minunată și divină.

Cu cât se exaltă mai mult puterea și cunoașterea divinității, cu atât sunt mai coborâte bunătatea și bunăvoința ei, oricare ar fi laudele aduse de adoratorii acesteia.

Să presupunem însă — lucru care nu s-a petrecut niciodată — că ar exista o religie populară în care s-ar declara în mod explicit că doar o bună conduită poate atrage favoarea divină: dacă s-ar institui un ordin sarcedotal pentru a inculca această opinie prin predici zilnice și cu toate artele persuasiunii, prejudecățile înveterate ale poporului, în lipsa oricărei alte superstiții, vor transforma într-o esență a religiei însăși participarea la aceste predici și nu virtutea și bunele obiceiuri.

Comportamentul virtuos nu este considerat nici mai mult, nici mai puțin decât datoria pe care o avem față de societate și față de noi înșine.

Cei care se angajează în cele mai criminale și mai primejdioase întreprinderi sunt îndeobște cei mai superstițioși;

Tot ceea ce slăbește sau tulbură ordinea interioară lucrează în favoarea superstiției și nimic nu este mai nimicitor pentru aceasta decât o virtute curajoasă și fermă, care ne ferește de evenimente funeste și triste sau ne învață să le îndurăm. Când în minte strălucește soarele serenității, aceste spectre ale falsei divinități nu-și fac niciodată apariția.

Cu cât imaginea divinității este mai înspăimântătoare, cu atât mai docili și mai supuși sunt slujitorii acesteia și cu cât încercările ce ni se cer pentru a ne bucura de favoarea eu sunt mai extravagante, cu atât mai mult vom fi nevoiți să renunțăm la în timp la rațiunea noastră naturală și să ne supunem călăuzirii și direcției spectrale ale acesteia. Trebuie să admitem că născocirile omenești ne adâncesc neputințele și smintelile naturale, dar că acestea nu își au niciodată originea în aceste născociri. Rădăcina lor pătrunde și mai adânc în minte și izvorăște din calități esențiale și universale ale naturii umane.

Binele și răul, fericirea și nenorocirea, înțelepciunea și prostia, virtutea și viciul sunt amestecate și îmbinate peste tot. Nimic nu este pur și compact. Orice avantaj este însoțit de un dezavantaj.

Cu cât este mai splendid un bine care ni se oferă, cu atât mai aprig este răul asociat cu el; cu greu găsești excepții la această lege uniformă a naturii.

În general, nu există o viață mai sigură (căci fericirea nu are nevoie să fie visată) decât cea temperată și cumpătată, cea care păstrează pe cât posibil o atitudine moderată și un fel de insensibilitate față de toate lucrurile.

Să examinăm principiile religioase care au dominat de fapt în lume. Cu greu vom ajunge la convingerea că sunt altceva decât visele unor oameni bolnavi. Sau poate că le vom considera mai degrabă fantezii jucăușe ale unor maimuțe cu formă de om, decât aserțiuni serioase, pozitive și dogmatice ale unei ființe care se înnobilează zicându-și că este rațională.

Nu există niciun precept religios riguros care să nu fi fost adoptat se oamenii cei mai voluptoși și destrăbălați.

Ignoranța este mama devoțiunii: este o maximă proverbială și confirmată de experiența generală. Dar căutați un popor complet lipsit de religie. Dacă îl veți găsi, fiți siguri că se află cu doar câteva trepte deasupra brutelor. De lucru este mai pur decât principiile morale incluse în unele sisteme teologice? Ce lucru este mai corupt decât unele practici produse de aceste sisteme? Perspectivele consolatoare sugerate de credința în viața de apoi sunt seducătoare și încântătoare. Dar cât de repede se evaporă la apariția spaimelor acesteia, care pun stăpânire ferm și permanent pe spiritul omenesc! Totul este necunoscut: o enigmă, un mister inexplicabil. Îndoiala, incertitudinea și suspendarea judecății par să fie singurul rezultat al celei mai exacte cercetări a acestei probleme. Dar atât de mare este fragilitatea rațiunii umane și atât de irezistibilă molima opiniei, încât nu ne menține cu ușurință credința nici în această poziție sceptică, dacă nu privim mai departe și nu confruntăm superstițiile între ele, arucându-le în luptă; timp în care, pe parcursul controversei și disputelor acestora, ne refugiem cu bucurie în regiunile obscure, dar calme ale filosofiei.

Nu devenim religioși nici cu ajutorul raționării și nici prin autoritate, cu prin sentiment.

Întâmplările pe care natura sau hazardul le produce, e de-a dreptul stupid să le atribui zeilor, în loc să le cauți cauzele.

Nu prin intermediul unor ipoteze vagi și arbitrare putem spera că vom cunoaște natura, ci prin studiul atent ale fenomenelor, prin compararea pe care o facem între ele, prin arta reducerii, atât cât se poate, a unui număr mare de fenomene la unul singur, care poate fi considerat principiul acestora.

Geniul unui om capabil să explice religia îmi pare că se află pe o treaptă superioară față de cel a unui fondator de religie.

Oamenii rezonabili pot avea opinii diferite acolo unde nimeni nu poate avea o certitudine rezonabilă; opiniile contrare, chiar și fără a se ajunge la vreo decizie, prilejuiesc momente plăcute;

Cei ce studiază filozofia trebuie să înceapă să învețe mai întâi logica, apoi etica, după aceea fizica și, în cele din urmă, natura zeilor.

Sceptici într-o epocă și dogmatici în altă epocă; orice sistem care s-ar potrivi cu intenția acestor venerabili domni de a stăpâni omenirea, pe acela se vor asigura că îl vor adopta ca principiu favorit și ca dogmă consacrată.

Ideile noastre nu depășesc experiențele; noi nu avem nicio experiență a atributelor și operațiilor divine.

Uitați-vă la lumea din jur, priviți-o în ansamblul și părțile ei: veți descoperi că nu este altceva decât un mare mecanism împărțit într-un număr infinit de mecanisme mai mici care, la rândul lor, sunt subîmpărțite într-un grad pe care simțurile și facultățile omenești nu-l pot nici urmări nici explica.

Asemănarea exactă dintre circumstanțe ne oferă o asigurare perfectă asupra unui eveniment similar; iar dovezile mai puternice nu sunt niciodată dorite sau căutate. Dar acolo unde te depărtezi, indiferent cât de puțin, de comparația circumstanțelor, diminuezi proporțional și forța dovezilor, și până la urmă vei putea să le rezumi abia la o analogie slabă, care, potrivit părerii generale, este supusă erorii și incertitudine.

Pasiunile noastre au mai multe expresii care presupun un limbaj universal: toate animalele iraționale au un limbaj natural, care, oricât de limitat ar fi, este foarte inteligibil pentru indivizii speciei lor. Și din moment ce în cea mai frumoasă operă de geniu se găsesc infinit mai puține părți și mai puțină artă decât în cel mai grosier corp organizat, reproducerea unei Iliada sau unei Eneide este o supoziție mult mai plauzibilă decât cea a vreunui animal sau vreunei plante.

A respinge toate tipurile de argument și raționament este dovadă fie de prefăcătorie, fie de nebunie.

Când citesc o carte, pătrund în mintea și în intenția autorului acesteia: mă identific cumva cu el în acele momente și am o senzație puternică și o înțelegere imediată a acelor idei care circulau în imaginația sa în timp ce compunea. Dar este cert că nu vom putea niciodată să ne apropiem atât de mult de divinitate. Căile ei nu sunt căile noastre. Atributele sale sunt perfecte, dar incomprehensibile. Iar cartea naturii nu este precum un discurs sau un raționament inteligibil, ci este ca o mare enigmă pe care nu o poate explica nimeni.

Toate ideile noastre căpătate prin simțuri sunt false și iluzorii.

Nimic nu pare să fie mai delicat decât gândirea în raport cu propriile sale cauze; și din moment ce aceste cauze nu operează niciodată în același mod în două persoane, nu vom găsi niciodată două persoane care să gândească la fel. Și, în plus, aceeași persoană nu gândește întocmai la fel în două perioade de timp diferit. Diferența de vârstă, de dispoziție a corpului, de starea atmosferică, de hrană, de tovărășie, de studiu, de pasiuni — oricare dintre aceste particularități sau altele mai mărunte sunt suficiente pentru a modifica mecanismul ingenios al gândirii și pentru a-i transmite mișcări și operații diferite. Din câte putem judeca, mișcările corpurilor vegetale și animale nu sunt mai delicate și nu depind de o varietate mai mare sau de un aranjament mai ingenios se resorturi și principii.

Cu cât este mai mare asemănarea dintre efectele le care le vedem și cauzele pe care le deducem, cu atât este mai puternic argumentul. Orice abatere dintr-o parte sau din cealaltă diminuează probabilitatea și face ca datele experienței să fie mai puțin concludente.

Cine poate stăpâni suma, cine ține în mâna sa forța controlatoare a frâielor puternice ale adâncului nemăsurat? Cine poate face deopotrivă cerurile diferite să se rostogolească și poate încălzi cu focuri veșnice toate pământurile roditoare sau poate fi prezent în toate locurile și în toate timpurile?

Căci cu ce ochi al minții ar fi putut Platon al tău să vadă lucrarea unei trude atât de mărețe, unde el reprezintă lumea ca fiind făcută și construită de zeu? Cum a fost pornită o întreprindere atât de mare? Ce unelte, ce pârghii, ce mecanisme, ce slujitori au fost folosiți într-o lucrare atât de mare? Cum au ajuns aerul, focul, apa și pământul să asculte și să se supună voinței arhitectului?

Mai bine nu am avea niciun sistem de teologie decât să avem unul atât de primitiv și de incoerent ca cel de acum.

Acolo unde diferite circumstanțe sunt observate ca fiind asemănătoare, cele necunoscute vor fi și ele găsite asemănătoare. Astfel, dacă vedem mădularele unui corp uman, conchidem că acest corp este însoțit de cap uman, chiar dacă nu se află în zona noastră de observație.

Mintea și corpul ar trebui să fie întotdeauna împtrună.

În subiectele care nu depășesc sfera limitată a rațiunii umane nu există îndeobște decât o singură soluție, care poartă în sine probabilitatea sau convingerea, iar pentru un om cu judecata sănătoasă toate celelalte supoziții par în totalitate absurde și himerice.

Un număr finit de particule nu este susceptibil decât unui număr finit de transpoziții, iar într-un spațiu infinit de timp, trebuie ca fiecare ordine sau poziție posibilă să fi fost încercată de un număr infinit de ori. Prin urmare, această lume, cu toate evenimentele ei, chiar și cele mai neînsemnate, a fost mai înainte produsă și distrusă și va fi din nou produsă și distrusă, fără vreun capăt sau vreo limită.

Orice eveniment, înainte de a fi cunoscut, este la fel de dificil și incomprehensibil, și orice eveniment, după ce este cunoscut, este la fel de inteligibil și de facil.

Nu există nicio ordine sau poziție particulară care să rămână vreun moment nealterată.

Toți indivizii și toate părțile din fiecare individ se schimbă neîncetat, și totuși întregul rămâne, în aparență, același.

Așa cum se observă de obicei în rândul teologilor, numai atacul are parte de succes, și niciodată apărarea, cât de completă se va dovedi victoria celui care rămâne întotdeauna în ofensivă cu toată omenirea, care nu ocupă niciun post sau nu rămâne în niciun oraș pe care este obligat de fiecare dată să-l apere?

În lanțul sau în succesiunea infinită de cauze și efecte, fiecare efect simplu își obține existența prin puterea și eficacitatea acelei cauze care îi este imediat precedentă.

Este adevărat că omul, prin unirea sa într-o societate, își domină toți vrăjmașii reali și devine stăpânul tuturor speciilor de animale. Dar nu-și face el de îndată vrăjmași imaginari, demonii închipuirii sale, care-l bântuie cu spaime superstițioase și îi spulberă fiecare plăcere a vieții?

Omul este cel mai mare vrăjmaș al omului.

Nesatisfăcuți de viață, înspăimântați de moarte.

Nu suntem împinși să ne continuăm existența de atracția pe care aceasta o exercită asupra noastră, ci de spaima pe care o încercăm în orice moment.

Întrebați pe oricare dintre cunoscuții voștri dacă ar vrea să retrăiască ultimii zece dau douăzeci de ani din viață. Nu! Ar zice ei, dar următorii douăzeci vor fi mai buni:

Dacă durerea este mai puțin frecventă decât plăcerea, prima este infinit mai violentă și mai durabilă.

Durerile, precum și plăcerile, sunt folosite pentru a îmboldi toate creaturile către acțiune și a le face vigilente în această mare operă a conservării de sine.

Oamenii caută plăcerea cu aceeași înverșunare cu care evită durerea

Aproape toate relele morale și chiar naturale ale vieții umane sunt provocate de inactivitate.

Hărnicia este o capacitate, și încă una dintre cele mai valoroase, natura pare hotărâtă - conform obișnuitelor ei reguli - să o acorde oamenilor cu o mână foarte econoamă și preferă mai degrabă să-i pedepsească aspru atunci când nu dau dovadă de ea, decât să-i răsplătească atunci când îi conduce către rezultate.

Trebuie să recunoaștem că în univers sunt puține părți care par să nu aibă niciun rost și a căror suprimare nu ar produce disfuncții și dereglări vizibile în întreg. Toate părțile sunt îmbinate laolaltă și niciuna nu poate fi atinsă fără a le afecta pe restul într-un grad mai mare sau mai mic. Dar, în același timp, trebuie să se observe că aceste părți sau principii, oricât de folositoare ar fi, nu sunt atât de precis ajutate încât să rămână în limitele utilității lor. Toate sunt capabile, în orice moment, să treacă de la o extremă la alta.

Nu există nimic atât de avantajos în univers încât să nu devină dăunător prin exces sau cusur; iar natura nu s-a păzit cu precizia necesară împotriva tuturor dereglărilor sau tulburărilor. Poate că neregularitatea nu este niciodată atât de mare încât să distrugă o specie, însă este deseori suficientă pentru a conduce indivizii spre prăbușire și suferință.

Virtutea care se găsește în omenire este cu mult superioară viciului, dar cu toate acestea, atât timp cât există cel mai mic viciu în univers, vouă, antropomorfiștilor, vă va fi foarte greu să-l explicați. Va trebui să atribuiți o cauză fără a recurge la cauza primă.

Natura lucrează prin metodele cele mai simple și alege căile cele mai potrivite fiecărui scop.

Prin forța prejudecății, natura umană este capabilă să îmbrățișeze un sistem absurd și fals cu încăpățânare și perseverență.

Prefer mai bine o religie coruptă, decât să nu existe niciuna.

Multe exerciții religioase sunt întreprinse cu o fervoare aparentă, când de fapt inima simte răceală și indiferență. Obișnuința de a disimula este deprinsă treptat, iar înșelăciunea și prefăcătorie devin principiul dominant. De unde si rațiunea observației comune potrivit căreia, departe de a fi incompatibile, cel mai mare zel în religie și cea mai adâncă ipocrizie sunt de multe ori sau de obicei unite în același individ.

Atenția îndreptățită constant către un interes atât de important precum mântuirea veșnică poate stinge, de una singură, sentimentele de bunăvoință și poate da naștere unui egoism îngust și redus.

Nu există nicio stare a minții mai fericită decât calmul si echilibrul interior.

Mintea se ridică, treptat, de la inferior la superior.

Atribuirea unui singur efect combinării mai multor cauze nu este, desigur, o supoziție naturală și evidentă.

Ne aflăm în această lume ca pe o mare scenă de teatru, unde adevăratele obârșii și cauze ale fiecărui eveniment sunt complet ascunse de noi: nu avem suficientă înțelepciune ca să prevedem sau destulă putere ca să prevenim relele de care suntem neîncetat amenințați. Suntem suspendați perpetuu între viață și moarte, între sănătate și boală, între belșug și lipsuri, care sunt distribuite în rândului neamului omenesc de cauze tainice și necunoscute, a căror operație este de multe ori neașteptată și mereu inexplicabilă. Aceste cauze necunoscute devin atunci obiectul neîncetat al speranțelor și spaimelor noastre; și în timp ce pasiunile sunt ținute permanent într-o stare neîncetată de panică de către așteptarea neliniștită a evenimentelor, imaginația este deopotrivă ocupată cu formarea unei idei despre acele puteri de care depindem în întregime. Dacă oamenii ar putea analiza natura, potrivit filozofiei celei mai probabile - sau, cel puțin, celei mai inteligibile -, ar vedea că aceste cauze nu sunt altceva decât alcătuirea și structura specifice părților minuscule ale propriilor corpuri și ale obiectelor exterioare; și că toate aceste evenimente de care sunt atât de preocupați sunt efecte ale unui mecanism regulat și constant. Însă această filozofie depășește înțelegerea mulțimii ignorante, care nu poate concepe cauzele necunoscute decât într-un mod vag și confuz, deși imaginația sa, neîncetat preocupată de același subiect, se străduiește să formeze o idee particulară și distinctă despre aceasta. Cu cât se gândesc mai mult la aceste cauze și la incertitudinea operației lor, cu atât mai puțină satisfacție întâlnesc în cercetarea lor; și, oricât de puțin și- ar dori, ar fi fost nevoiți să părăsească această încercare atât de istovitoare, dacă în natura umană nu ar fi existat o înclinație care să conducă la un sistem ce le procură o oarecare satisfacție. “Cauzele necunoscute care le solicită neîncetat gândirea, înfățișându-se mereu sub același aspect, sunt toate înțelese ca fiind de același gen sau de aceeași specie. Și nu mai durează mult până când le vom atribui gândire, rațiune și pasiune și uneori chiar membre și înfățișare umană, pentru a le face și mai asemănătoare cu noi înșine. “Nimic nu e statornic, nici faima, nici credința că omul îndestulat de fericire va scăpa vreodată de nefericire. Zeii pe toate le amestecă, răvășindu-le în toate părțile, și le păstrează veșnic în neorânduială, ca să ne facă evlavioși din neștiință.

Orice întâmplare dezastruoasă ne neliniștește și ne face să cugetăm la cauzele de unde s-a ivit.

Care vârstă sau perioadă din viață este cea mai dedată superstiției? Cea mai slabă și mai temătoare. Care sex? Trebuie dat același răspuns. “Exemplele oricărui tip de superstiție

sunt femeile

Dar în subiecte precum acestea, care depășesc întreaga capacitate omenească, s-ar putea întâmpla ca aceia care discută cel mai mult să cunoască cel mai puțin, raționamentele lor având aparența adevărului, dar rămânând extrem de îndepărtate de adevăr și de realitate.

A fost mai întâi Haosul, Iar după-aceea, Geea, cu pieptu-i întins.

Puțină filosofie duce sufletul la ateism, dar aprofundarea filosofiei îl duce spre religie.

Inițial, vulgul își reprezintă divinitatea ca pe o ființă limitată și o consideră doar cauza particulară a sănătății sau a bolilor, a belșugului sau a lipsurilor, a prosperității sau a adversității; dar atunci când are de-a face cu idei mult mai mărețe, consideră că este periculos să refuze acceptarea acestora.

Intelectul inferior al oamenilor nu poate fi satisfăcut prin conceperea divinității sub forma unui spirit pur cu o inteligență perfectă, și totuși spaimele lor naturale îi împiedică să îi semnaleze chiar și cea mai mică urmă de limitare sau de imperfecțiune.

Atunci când se naște o controversă, există întotdeauna unii oameni care susțin că pot prezice rezultatul cu certitudine.

În chestiuni ce țin de religie, fiecare popor este mulțumit de a sa, și crede că aceasta le este superioară tuturor celorlalte.

Tradiția este complexă, contradictorie și, de multe ori, îndoielnică.

Cu cât o superstiție pare mai puțin apăsătoare și arogantă, cu atât va provoca mai puține resentimente și indignare în oameni sau îi va face să cerceteze fundamentele și originea acesteia.

Cele mai mari și mai vizibile diferențe dintre o religie tradițională sau mitologică și una sistematică și scolastică sunt două la număr: prima este de multe ori mai rezonabilă, având în vedere că este alcătuită dintr-o multitudine de istorii care, oricât de nefondate ar fi, nu implică nicio absurditate evidentă și nicio contradicție logică; în al doilea rând, nu se infiltrează puternic în mințile oamenilor și, oricât de universal acceptată ar fi, nu lasă, din fericire, urme atât de adânci asupra sentimentelor și intelectului.

Religia primitivă a omenirii izvorăște în principal dintr-o spaimă obsesivă față de evenimentele viitoare.

Odată ce panica ne cuprinde mintea, închipuirea înfierbântată înmulțește tot mai mult motivele de spaimă.

Spaimele noastre naturale ne prezintă noțiunea unei divinități rele și diavolești; înclinația noastră către adulație ne face să o concepem ca fiind minunată și divină.

Să presupunem însă — lucru care nu s-a petrecut niciodată — că ar exista o religie populară în care s-ar declara în mod explicit că doar o bună conduită poate atrage favoarea divină: dacă s-ar institui un ordin sarcedotal pentru a inculca această opinie prin predici zilnice și cu toate artele persuasiunii, prejudecățile înveterate ale poporului, în lipsa oricărei alte superstiții, vor transforma într-o esență a religiei însăși participarea la aceste predici și nu virtutea și bunele obiceiuri.

Tot ceea ce slăbește sau tulbură ordinea interioară lucrează în favoarea superstiției și nimic nu este mai nimicitor pentru aceasta decât o virtute curajoasă și fermă, care ne ferește de evenimente funeste și triste sau ne învață să le îndurăm. Când în minte strălucește soarele serenității, aceste spectre ale falsei divinități nu-și fac niciodată apariția.

Cu cât imaginea divinității este mai înspăimântătoare, cu atât mai docili și mai supuși sunt slujitorii acesteia și cu cât încercările ce ni se cer pentru a ne bucura de favoarea eu sunt mai extravagante, cu atât mai mult vom fi nevoiți să renunțăm la în timp la rațiunea noastră naturală și să ne supunem călăuzirii și direcției spectrale ale acesteia. Trebuie să admitem că născocirile omenești ne adâncesc neputințele și smintelile naturale, dar că acestea nu își au niciodată originea în aceste născociri. Rădăcina lor pătrunde și mai adânc în minte și izvorăște din calități esențiale și universale ale naturii umane.

Binele și răul, fericirea și nenorocirea, înțelepciunea și prostia, virtutea și viciul sunt amestecate și îmbinate peste tot. Nimic nu este pur și compact. Orice avantaj este însoțit de un dezavantaj.

Cu cât este mai splendid un bine care ni se oferă, cu atât mai aprig este răul asociat cu el; cu greu găsești excepții la această lege uniformă a naturii.

În general, nu există o viață mai sigură (căci fericirea nu are nevoie să fie visată) decât cea temperată și cumpătată, cea care păstrează pe cât posibil o atitudine moderată și un fel de insensibilitate față de toate lucrurile.

Să examinăm principiile religioase care au dominat de fapt în lume. Cu greu vom ajunge la convingerea că sunt altceva decât visele unor oameni bolnavi. Sau poate că le vom considera mai degrabă fantezii jucăușe ale unor maimuțe cu formă de om, decât aserțiuni serioase, pozitive și dogmatice ale unei ființe care se înnobilează zicându-și că este rațională.

Nu există niciun precept religios riguros care să nu fi fost adoptat se oamenii cei mai voluptoși și destrăbălați.